Mama, sfânta mea mamă, să nu-mi mai dea lapte?! Oare nu mai vrea? Oare nu mai are? Oare nu mai poate?... Desigur, nu-mi vine să cred, sunt uluit! sunt nedumirit şi nu mai plâng! uit să mai urlu! nici mamei nu-i vine să creadă că Ion, uricul cu atâtea naşe de botez, nu mai varsă lacrimi pe lutul din odaie, pe ţărna ogrăzii, pe cărare şi pe drum, pe arăturile de primăvară şi de toamnă, pe zăpezile mari cât copacii, pe ţinuturile cu verdeaţă autentică, nu acele invocate la slujbele de îngropăciune!... Iată, în fiecare dimineaţă, mama stă în calea primăverii! o aşteaptă să vină! şi vine exact la întâi de Mărţişor! o aşteaptă la poartă, la pârleaz, la colţul prispei, la marginea satului!... De fapt, aici, în Zimbru, în cătunul acesta mirific, toate casele sunt la marginea satului! şi toţi oamenii, iată, se duc la marginea satului şi se uită în Jos, adică înspre Sud! ei ştiu că de acolo vine primăvara! dar se mai uită şi în Sus, înspre Nord, adică, şi îşi aduc aminte de iarna care le-a dat atâta zăpadă! zăpadă care, iată, se topeşte încet-încet, intră în pământ, sătenii se bucură, nu suduie nici frigul, nici căldura, nici pământul, nici cerul!... Gata, faţa gliei se zbiceşte, scoate abur, se face numai bună de greblat, de arat!... şi mă duc şi eu în urma oamenilor care ară cu plugul dintr-un brăzdar, plug tras de boi sau de cai! ce minune am sub tălpi! ce minune îmi mângâie tălpile şi mă încarcă pozitiv, mă determină să cred că fac levitaţie, că mă înalţ tocmai acolo unde vântul rostogoleşte norii, unde liniile de păsări călătoare desenează semne şi cărări între Viaţă şi Moarte!... Iată, moş Vasile Mihai zvârle grăunţe pe tarlaua aflată de din vale de clopotniţa mănăstirii dărâmate la cutremurul din 1940! poartă desaga pe umărul stâng şi, cu mâna dreaptă, ia seminţe de păpuşoi şi le aruncă, le seamănă, adică, pe pământul care abia aşteaptă să le înghită! şi, din urmă, vine cu aratul bădia Iancu Cujbă, om dintr-o bucată, calm, şugubăţ, săritor la necaz! şi, pe urmele sale de opinci sau de tălpi goale, hop şi eu, de dragul Necunoscutului, de dragul arăturii, de dragul atâtor şi atâtor triluri de soprane şi tenori cu pene!... Gata, au răsărit păpuşoii, a răsărit grâul, mergem la prăşit, mergem la secerat, se aude batoza pe arie... se aud oamenii cum trăiesc frumos şi muncesc fără să blesteme aiurea, muncesc bine şi cot la cot cu copiii "mari", cu noi, cu toate cele date de cel de Sus, de cel de Jos, de tot ce înseamnă pentru ei Miazăzi şi Miazănoapte, Soare-răsare şi Soare-apune! (Stai să vezi!)
LOVITURA (X) Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
