Vecinul de la 3,14 are aproape de toate, însă nu are loc de muncă. În acest sens, seamănă cu foarte mulţi, din ce în ce mai mulţi, care nu au unde pleca şi, în consecinţă, nu au de unde veni. Bibicul, că-i bibic notoriu, porneşte mereu de acasă cu nevasta şi automobilul, dar nu spre nu ştiu care fabrică, ci la nişte întâlniri simandicoase, unde (se) prezintă tot felul de fleacuri cosmetice, vestimentare şi de bucătărie. După cum îl aud în timpul somnului, ştie o groază de amănunte despre alifii, unsori, creme, sulimanuri, parfumuri, dar şi despre tigăi, oale, cratiţe, polonice. Şi se pricepe de minune să descrie o şosetă cu găurele de damă, un chiloţel şnur, un costum de dus marfă la cimitir, un tricou de maimuţă şi de maimuţoi cu inscripţii libidinoase. Şi, uite-aşa, chiar dacă nu are carte de muncă, trăieşte pe picior mare, de viaduct. Nu are carte de muncă, dar nici cărţi de citit. Că n-are vreme de pierdut cu beletristica. În afara cestor calităţi, vecinul de la 3,14 are şi două substantive comune, blonde, lungi şi lălâi, şarmante şi eleve de liceu, cu aere de viitoare mala/dive. Nu mă salută, că n-au limbă. Adică au, dar n-au cuvinte. Şi nici nu răspund la salut, fiindcă generaţia lor, zisă de fotbal şi frişcă, nu studiază respectul la şcoală, pe stradă, în sufragerie, în bibliotecă, nicăieri. Nu pot să nu spun că bibicul de la 3,14 nu are şi nesimţire. Are cu duiumul. Îşi bate fetele la cataramă, cu cureaua de transmisie dintre lene şi prostie, mai ales în buricul nopţii, când acestea calcă strâmb. Ehei, asta-i nimic pe lângă ce era cât pe ce să uit a-mi aduce aminte! Vecinul ăsta enciclopedic, didactic şi pedagogic are şi un câine. O namilă de câine. O namilă neagră, cu ochi roşii şi coadă scurtă. Nu ştiu ce rasă-i, că nu mă pricep la subiecte care latră şi nu muşcă, muşcă şi nu latră, sau şi muşcă şi latră, după caz. Iată, mă sui în lift, la parter. Se suie şi bibicul cu jigodia spăimântătoare. Mă dau în colţ, tot mai în colţ, înlemnesc, inima îmi bate de trei ori şi stă, îmi vine să mă caţăr pe triedru, muţesc, mă taie aia-n pantaloni. Vecinul caută să mă liniştească spunându-mi că animalu-i blând, nu face nimic, nu are rost să mă sperii. Câinele, înalt cât o masă brută, se întinde spre mine şi îşi lunecă limba pe mâinile mele, pe faţa mea, pe gâtul meu, pe tot ce nu-i acoperit. Tac. Mi se face greaţă. La 3,14, javra şi nesimţitul ies din lift. Eu mai fac vreo două-trei ture, să-mi revin. După cum arăt, e posibil să nu fiu recunoscut pe vizor şi să dorm la uşă, pe dinafară, CA UN... OM!
TRATAT de NESIMȚIRE Scris de Ion Zimbru
Etichetat cu
