Mă sui în trenul de ora 21,00. Din Galaţi mă sui. Vreau să ajung în Iaşi, la poetul Ioanid Romanescu, "poştaş" la redacţia Revistei "Convorbiri literare"
Cu melcul ăsta merg până în Bârlad, iar de acolo am să iau un tren mai accelerat, dinspre Bucureşti. Ştiu că, oricum, până dimineaţă, am să mă dau jos în gara capitalei Moldovei din totdeauna. Am să mă dau jos şi am să simt iar aroma de odinioară a celui mai binecuvântat Văzduh. Am să mă dau jos şi am să Văz Duhul celor care au plămădit "Junimea", au frământat-o şi au făcut din ea o Pâine eternă pentru mine şi de-alde mine, monade mărunte şi încăpăţânate în alergare după "hainele strâmte ale Gloriei", cum foarte trist şi foarte adevărat zice mentorul Ioanid. Am să mă dau jos şi am să-mi aduc aminte despre acest "poet al uriaşilor", cum îi plăcea să-şi spună, uneori, autopersiflându-se, bineînţeles. Am să mă dau jos şi am să mă duc să-l văd, să-l bat la cap cu poeziile mele, cu intenţiile mele, poate reuşesc să-l conving, să-i smulg un "da" în legătură cu pre/textele mele. Şi am să iau şuturi, şi am să înghit găluşca, şi am să mă întorc în gară, dar n-o să-mi pară rău niciodată!
Sigur că da!... Însă, deocamdată, sunt în Galaţi, mă sui în tren, e întuneric şi e toamnă. E toamnă şi am 25 de ani. E frumos, e foarte frumos. Copacii sunt plini cu aur şi aramă. Şi nu-i frig. E cald ca sufletul Mamei, ca sufletul Poeziei. Le aud pulsul. Le aud sângele. Pulsul şi sângele Veşniciei.
Sigur că da!... Îmi găsesc un loc liber. Sunt multe locuri libere. Nu prea circulă lumea cu melcul ăsta, şi noaptea, mai ales. Nu ştiu cum pupăza se întâmplă, dar mă "nimeresc" lângă o femeie foarte frumoasă. Nu mă respinge, nu-mi spune să mă mut pe altă bancă, nu face fiţe, nu se agită, nu cârâie. Dimpotrivă, îmi surâde. Delicat, desigur. Chiar diafan, pot constata şi pot spune. Ea are vreo două-trei genţi enorme, sus, pe poliţa pentru bagaje. Eu am o geantă/gioarsă plină ochi cu manuscrise şi dactilograme. O ţin la picioare, între picioare. Mi-i frică să nu cumva s-o uit, să nu cumva să-mi fure cineva "uverturile", "ariile", "acordurile" şi, mai ales, "dezacordurile". Ea, femeia, îmi mai zâmbeşte o dată. Eu nu-i zâmbesc. Eu nu ştiu să zâmbesc. Sper să nu se supere că nu ştiu. Şi sper să nu mă dea cu flit. După cum arată, nu cred că are flit la ea. Mă rog, îmi fac şi eu iluzii! Ce altceva mai bun şi mai corect şi mai abitir să-mi fac în trenul de Bârlad, noaptea, lângă o halucinogenă, pe drumul de fier care mă duce spre "Trandafirul sălbatic" al Poeziei Române?!... (Stai să vezi!)
