Sigur că da!... Cărarea spre Dantelărie-i anevoioasă, dar şi ademenitoare! Începe taman Atunci şi se termină taman Acolo, ca un semn de Uimire... de Resemnare! Cred că aşa poate să înceapă: „Arată-mi, doamnă, taina corsetului de unde/ (s)-au pogorât fiorii lianelor de ger,/ spre braţul meu de-o viaţă, ce căuta, stingher,/ virginitatea verde din frunzele fecunde!// Şi dă-mi binecuvântu-n păianjen de a trece/ şi-a-(mi) împleti capcana pe gerul din liane,/ cu fire de căldură...dantele diafane/ s-ademenesc spre foamea sălbatică şi rece!”//...
Şi poate continua astfel: „Stranie siluetă printre oglinzi... sonore/ dantele diafane dau farmec şi (discret)/ (mi)-ademenesc mirarea-n vârtejuri terpsihore,/ cu pas de mov-simfonic şi gând mov-menuet!// Superba-ncrucişare a braţelor pe unde-i/ mai lesne să-(şi) ridice chemările la cer,/ în apele oglinzii vâsleşte, nici secundei/ prezentul nu-i mai trece,/ trecuturile-i pier!// Chiar răsuflarea nopţii fuge în sine, scade/ şi lasă loc secantei lunare peste tot.../ nu poate nici o beznă, nici un coşmar nu poate/ să-şi năruie nimicul pe movul-Savaot!// Şi vin erato/păsări la geam... şi parcă-mi fură/ firimituri şi lacrimi că sunt aşa târziu/ la sfânta şi la prima lor Duminecătură/ pe care-atâtea pene o scriu şi o descriu!// Dar nu-i loc pentr-odihnă şi nici pentru-ndurare,/ fiindcă o Zi/Dante este-o furtună-mov/ pe apele oglinzii în care mâini corsare/ vâslesc din ţărmul „filo” până în ţărmul „sof”!// Frumoasă caravelă cu pânze până-la cer... le/ râvnesc şi le visează corăbieri haihui!/ În urma lor, atâţia pescuitori de perle/ şi năruie oglinda în Marea Nimănui!”//...
Şi nu numai astfel poate continua! Uite, poate şi aşa: „Doamne, ce Dantelărie-mi laşi (de)ochiului drept pradă/ dinspre ceastă Doamnă care trece ca şi cum n-aş fi.../ şi se duce să seducă alt Ochi, mai dintr-o bucată:/ ochiul Unu, cel ce-arată „(nu)-s” la „sunt”, noapte la zi!// Doamne, câtă-nverşunare (doar cu preţul şi dispreţul/ cestei Eve trecătoare) îmi arăţi pilduitor/ şi îmi zici că toate-s, toate-s un Zadar... că eu, „isteţul”,/ nu-s în „stare”, nu-s pe „cale”, nu trăiesc nici până mor!//...
Doamnă, ce Dantelărie ţi-a dat Domnul drept „adio”,/ şi ce Nimb, şi ce Lumină - Zid de ne/învins - ţi-a dat!/... Nepăsarea ta mă-ndeamnă: toată moartea voi trăi-o/, toată viaţa voi muri-o în Candoare, drept Păcat!”...
Sigur că da! Ce cărare grea! Şi cât de duşmănoasă! Când cred că se apropie capătul, în sfârşit, orizontul hohoteşte şi se rostogoleşte mai departe, din ce în ce mai departe... iar Iluzia-i din ce în ce mai clară şi mai deasă!... Ce precaritate! Dar şi ce fermecătorie!... [Stai să vezi cum (nu) există Încotro!]
