Tot umblând pe la Sintaxă şi pe la Morfologie.../ am visat că sunt Acolo, chiar lângă Dantelărie:/ pe stradela care vine dinspre bulevard, agale,/ şi dă-n strada care duce în I.L. Caragiale;/ chiar în colţ (pe colţ) în dreapta, cum te uiţi frumos şi tandru,/ dinspre stânga, şi-ţi apare o fereastră cu oleandru,/ cu muşcate foarte multe, unele chiar (re)muşcate;/ şi cu violete suple, pline cu sobrietate;/ dar şi cu vro şapte nalte orhidee serioase.../ de mă prinde ameţeala şi respectul până-n oase;/ şi, pe-afară, până-n streşini, numai iederi şi zorele,/ scări de dus, de-ntors (degeaba?) tocmai dincolo de stele;/ scări anume, de ieşire... scări anume, de intrare;/ scări din piatră, mărginite cu petunii seculare;/ şi salcâmi şi tei gigantici, plini cu păsări şi păsare;/ şi cu scâncete de leagăn prin vremelnice cuibare...!.../ şi Tăcere-n timp şi-n spaţiu... pot s-o pipăi... este vie,/ pură, simplă, lungă, deasă...!... Doamne, ce Dantelărie/ mi-a fost dat să-mi (s)pui în Cale, să-mi (pe)treci măcar prin Vis!
Astăzi, Doamne, numai Visul nu e (încă) interzis!/ numai Visul mai rezistă, îşi mai face loc în Fire,/ ne mai suie în Uitarea şi-n Uitatul din Psaltire,/ ne mai dă câte-o nădejde, câte-o biată fărmătură/ din Curatul (cât mai este) Sfânt în iastă-ncâlcitură/ de urlări şi nesimţire, de minciuni şi nepăsare.../ toate puse-n slujba celui scuipător pe Admirare,/ celui care-şi zvârle mucii şi urdoarea peste Văzul/ Clipei noastre... Doamne, Doamne, cred că s-a umflat ovăzul/ în această secătură „elegantă” şi stridentă,/ în această scârnăvie şmecheră, zerovalentă,/ în această arătare cinică, de două sexe:/ natantol şi natantoală cu apucături con(v)exe/ şi cu scoarţe lustruite, mărunţele şi (con)cave.../ „doctori” în nimicnicie, hărmălaie şi braşoave!
Tot umblând pe lângă scumpa/draga mea Dantelărie,/ dau să intru-n ceastă naltă şi râvnită încăpere...!.../ Bat şi bat şi bat andante, cum n-a V-a Simfonie,/ poate mi se va deschide pentru puncte de Vedere...!.../ Poate mă aude, Doamne, şi mă lasă-n Contemplare,/ şi-mi alină dorul Lelei, şi îmi dă de Ascultare...!.../ Sigur că aş vrea o Clipă, sigur că aş vrea o Oră,/ sigur că aş vrea o Viaţă, şi o Moarte parc-aş vrea...!.../ Sigur că m-ademeneşte cum o doamnă Terpsihoră,/ sau Erato, Melpomene, Clio... sau Altă Ceva!...!.../ Şi aud, aşa, din Colo, dintr-o depărtare naltă,/ ca şi cum o apă-adâncă se apropie de maluri,/ ca şi cum Aiastă lume nu-i aiasta, ci-i Cealaltă: „noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri!”... (Stai să mai auzi!)
