Sigur că da! se revarsă zorii! i-auzim, însă nu-i vedem! ai dracului şi zorii ăştia! fac de capul lor! trebuie să ne ocupăm şi de ei, să vedem ce hram poartă! cum şi miliţianul din cartea prozatorului Ion Avram „Aşteaptă-ne, Lazăre!” promitea că se va ocupa cu praful drumurilor din Cudalbi! cum şi fiecare dintre oamenii alcătuitori ai acestei Lumi îşi propune să rezolve Ceva foarte sâcâitor, important şi înălţător pentru el, dar totul rămâne în faza de proiect, de vis, de iluzie! cum şi moş Ion Mutelcă mi-a promis că se va întrebuinţa (cu tot ce-i stă în putinţă şi în dotare materială şi spirituală) să-mi aşeze steaua la locul ei!pentru că-i într-o parte! nu-i perpendiculară pe mine, adică! lumina ei nu-mi mai cade pe creştet! doar mă atinge pe umărul drept, sau pe umărul stâng, dacă stau cu spatele la ea! mă atinge în semn de prietenie, în semn de respect, ca să zic aşa, însă parcă-i o străină, parcă îmi dă atenţie numai din amabilitate! parcă nu se mai bucură nici un pic de prezenţa mea, seara, pe deal, când răsare, încă mai răsare, încă nu are încotro! se poartă ca o singurătate care nu mai are nevoie de sufletul meu! ca o singurătate înclinată se poartă! ca o singurătate de unică folosinţă! nu ştiu de ce, dar nu-mi vine să plâng de ciudă, ori de supărare, ori de resemnare! şi parcă-mi vine să cred că eu sunt al ei, iar nu ea îmi aparţine! mai degrabă o văd eu pe ea cum se dă după câte-un nor, după câte-un deal, după câte-un munte, după câte-un orizont... şi lăcrămează! lacrimi bătrâne! lacrimi sătule de inutilitatea mea pe mărgica asta de pământ, care se laudă că lui îi aparţin, nu stelei! deoarece, zice pământul, steaua asfinţeşte în fiecare zi, pe când el nu asfinţeşte niciodată! şi mă tot întreb: dacă steaua-mi plânge când e răsărită, oare ce face când nu se mai vede, când apune, adică? nu cumva hohoteşte şi suspină şi deranjează liniştea din jurul ei, cum şi eu deranjez liniştea din jurul meu, prin smiorcăieli şi oftări existenţiale, imaginare? nu cumva se crede fără folos? uite, chiar acum o văd, şi nu „cade” perpendicular nici măcar pe sfera lui moş Ion Mutelcă, darămite pe moalele capului meu!
Da, astfel a promis moş Ion Mutelcă! dar, deocamdată, îl aştept cu nerăbdare să rezolve cu Amăgirea mea şi a primului client! Apoi, m-oi duce cu dânsul, într-un miez de noapte, pe vârful dealului din Zimbru, ca să fim cât mai aproape de steauă, să-l văd cum mă apropie iarăşi de „icoana stelei ce-a murit”, chiar dacă mie mi se pare că o aud răsuflând cum cred că şi ei i se pare că mă aude, încă mă aude cum sunt nimic în mişcare şi cum, vorba domnului Radu Macovei - fie-i Țărna Ușoară! - ”de la distanţă... par viu!”...(Stai să vezi!)
