Acum... tanti Alexandra e bolnavă, dar asta nu înseamnă că nu trebuie sau că nu pot sau că nu știu să-mi amintesc de dumneaei la modul prezent!
Cum spuneam în ziarul de ieri, tanti Alexandra, o femeie cam între patru vârste, ajuta la dereticarea, la aşezarea, la păstrarea curăţeniei şi a ordinii fizico-morale în Molecula religioasă aflată în Ţiglina numărul patru, Ctitorie relativ recentă şi purtătoare a hramului/numelui Gheorghe (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) cel grozav biruitor.
Din motive Superioare, ceastă femeie era singură. Adică nu avea un bărbat personal. Îşi trăia solitudinea şi senectutea în smerenie şi în respect şi în grijă faţă de toţi apropiaţii, şi nu numai. Era ca o umbră. Nu cred că avea mai mult de patruzeci de kile, cu tot cu pensie. Văduvia n-o împiedica să rămână în limitele seriozităţii şi ale unei candori clasice. De câte ori o întâlneam, îmi aduceam aminte cea mai frumoasă Poezie apocrifă din partea de sud a Moldovei de nord, pe care chiar i-o dedic Aici şi Acum: „Zace frigu-n suflet ca-ntr-o monastire./ Intră noaptea-n mine ca o maică-n schit./ Nu am nici o veste despre nemurire./ Peste prag îmi trece tot ce n-am iubit.// Mi se face dorul margini de icoană./ Gândul mi se face frunză de pelin./ Fulgul înveleşte fulga peste geană./ Păsările pleacă. Păsările vin.// Unul câte unul, trec atâtea vise./ N-am nici un păianjen. Parc-am asfinţit./ Vine răzbunarea păsării ucise./ Intră noaptea-n mine ca o maică-n schit.”
Dar şi şugubeaţă simpatica tanti Alexandra. Ţinea la glumă. Ştia şi putea şi voia să şuguiască la modul frumos. Dacă era provocată, avea replici interesante, delicate şi spontane. Pentru cine-i în stare să priceapă, bineînţeles. Şi, în special, pentru cine-i în stare să priceapă că Preţul Singurătăţii devine mai uşor în orice Caz şi în orice Moment, cum şi ale sale, dacă Apropierea de oameni nu-i oprită şi nu-i îndepărtată, dacă sfântul Duh este lăsat să vegheze în Văzduhul fiecărui creştin.
Într-o zi... mă aflam pronaosul Moleculei. Încolo şi încoace, cu sârg mai ceva ca la urdiniş, gospodarii şi gospodarele dereticau, organizau, strângeau... cum după orice slujbă. Tanti Alexandra trece înspre naos, cu mânecile sumese până la jumătatea bicepşilor/tricepşilor brahiali. A/duce nişte substantive de întins pe jos. Îi spun: „Ce muşchi ai matale, tanti Alexandra! Şi ce forţă! Te invidiez, nu alta!”... Fără să se oprească şi fără să clipească, simpatica Alcătuire omenească mă priveşte peste umăr şi-mi zvârle un zâmbet şi o replică... de îngheţare: „Aşa, cu muşchii ăştia, cum mă vezi, nea Ioane, dacă-ţi dau una, te fărâm!”... Desigur, hazul general e pe măsura circumstanţelor! Parcă mă şi văd făcut K.O.! Parcă mă şi văd faţă în faţă cu şeful Parohiei, plângându-mă şi spunându-i: „Iartă-mă, părinte! M-a caftit tanti Alexandra! M-a pus la punct! La pământ, adică! E mai abitir decât Vitoria Lipan!”
