Şi tot aşa, în fiecare zi, bătrâna din ziarul de ieri se duce în păduricea din sus, se întoarce acasă, vorbeşte singură... ori poate numai mi se pare că vorbeşte singură şi „de pe dealuri”, cum bârfesc sătenii. Îndrăznesc să-i spun bună ziua, să-i sărut mâinile scheletice şi s-o întreb cu cine vorbeşte. Mă pironeşte-n mijlocul cărării, cu albastrul năucitor al ochilor, şi-mi zice năucitor: „Cu cel de Sus vorbesc! Cu Dumnezeu, adică! Ce, nu crezi că-i posibil? Nu crezi că mă aude? Sau crezi că nu dă nici un gologan pe mine? Tu n-ai încercat niciodată să-l rogi ceva şi să te audă? Ori nu crezi că există? Că aşa sunteţi voi, tinerii! Nu credeţi! Credeţi că-i greu şi aiurea să credeţi în Dumnezeu! Ziceţi că nici nu vă ascultă şi că nici nu-l auziţi! Ziceţi că nu vă interesează şi că vă descurcaţi fără el! Uite, vrei să faci o încercare? Acuma, de faţă cum mine! Roagă-l să-ţi dea ceva, să-ţi spună ceva! Şi ai să vezi că-ţi trimite! Sau ai să-l auzi destul de frumos şi clar cum vorbeşte cu tine! Hai, încearcă!”
Şi încerc. Nu pot să n-o înţeleg pe săraca bătrână văduvă, însă foarte înţeleaptă, văd. Şi-l rog ceva pe Dumnezeu. Şi se aude cum îmi dictează o poezie scrisă de Adrian Păunescu, despre femeie şi mamă: „Aşa e mama şi a fost bunica./ Aşa suntem femei lângă femei./ Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica./ Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”.// Ei - neglijenţi... iar ele - foarte calme./ Ei - încurcând ce ele limpezesc./ Ei - numai tălpi... şi ele - numai palme./ Acesta e destinul femeiesc.// Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?/ Nimic măreţ, nimic impunător./ Schimbându-şi după ei şi drum şi nume,/ pun lucrurile iar la locul lor.// Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă/ şi pentru care plată nici nu cer,/ de-ar fi pornit pe-o cale glorioasă,/ ar fi ajuns şi dincolo de cer.// Ei fac ce fac... şi tot ce fac se vede./ Ba strică mult, şi ele-ndreaptă tot./ Şi de aceea nimeni nu le crede/ când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.// Aşa e mama şi a fost bunica.../ şi ca ele mâine eu voi fi./ Ce facem noi, femeile? Nimica,/ decât curat şi uneori copii!// Suntem veriga firului de aţă/ în fiecare lanţ făcut din doi./ Ce greu cu noi, femeile, în viaţă.../ dar e şi imposibil fără noi!”//
Bătrâna îşi şterge câteva lacrimi şi-mi spune: „Ai văzut că te-a auzit? Ai văzut că l-ai auzit? N-are cum să nu te audă! N-ai cum să nu-l auzi! Fiindcă-i peste tot şi peste toate! Şi aici, şi acolo, şi departe, şi aproape! Îţi mulţumesc pentru ce i-ai cerut! De data asta, poate îmi ascultă şi mie rugăciunea, şi vine să mă ia! Că doar el e şi Viaţa şi Moartea! Nu?”
