1. Îmi pare nespus de rău că nu pot veni! Nu vin nu pentru că nu pot, ci pentru că am o problemă care nu suportă nici o clipă de amânare! Cu toată sinceritatea pe tavă, îţi mărturisesc sincer, cu mâna pe clopot, că trebuie să merg în celălalt colţ al Pământului, unde Biblia eliberează adeverinţe! N-ai zis că nu mă mai accepţi, dacă nu-ţi arăt Adeverinţa de Creştin?... Aşadar, iată scuza mea, cererea mea de iertare, dacă vrei! Când mă întorc, dacă mă mai întorc, trec pe la tine! Da?
Nu pot veni! astăzi mă duc la doamna Mâine!/ plec mai devreme, că-i târziu... şi vreau s-ajung/ la timp, fiindcă am visat că face pâine/ încă de ieri! la revedere! drumu-i lung!/ E foarte lung şi-am auzit că niciodată,/ încă de azi, acolo, nimeni n-a ajuns!/... (am întrebat... ştiu, pentru mine stă la poartă,/ cu (ne)răbdare şi cu pâine, drept răspuns)!/ E cam târziu, însă târziul nu mă teme!/ am leac de timpul şi de vremea dumnealui,/ chiar dacă moartea se trezeşte-n crizanteme/ şi-mi face semn că-i visul ei şi-al nimănui!/ Nu-mi fac mustrări, nu mă opresc...! habar nu are/ că merg spre mâine, dar spre mâinele de ieri,/ (în)spre-napoi... la început de lumânare.../ dar tot la ea ajung, adică Nicăieri!
2. Ai văzut vreodată vreun lup flămând? Dar vreun lup lacom? Dar vreun lup trist? Ai văzut vreodată vreo lupoaică împuşcată, aproape de ultima-i secundă, cu puii jucându-se pe lângă trupul ei, cu sufletul aproape de ieşire? Eu am văzut tocmai demult, când m-a pus nu ştiu ce pârdalnic de gând să fiu hăitaş la o vânătoare de lupi fără cusur, într-o iarnă fără cusur... şi m-am lecuit pentru totdeauna! Fusese perforat de plumbul unui om cu puşcă, profesionist! Şi murea! Murea flămând şi trist! Şi-n depărtare se auzea strigătul agonic al lupoaicei şi schelălăitul puilor orfani, către Cer!... Şi uite ce-am priceput!
Vin lupii toţi, acuma! i-auzi? nu mai rezistă/ flămânzi, fără lupoaice, cu lăcomia tristă,/ cu ochii duşi aproape de stins fiindcă n-au/ văzut măcar o umbră de căprioară!... hau!.../ Hau! hau! cât mai încoace de sat, spre îndurare!/ (unde or fi, acuma, atâtea căprioare?).../ pe una a mâncat-o Poetul! ştii tu când!/ când umbra Poeziei fierbea pe ist pământ!/... Dar unde-s celelalte?... te uită şi vezi bine/ cum fug din cărţi, din moarte... şi se retrag în sine?!/... vin lupii toţi să-ntrebe oare de ce? de ce-i/ atâta lăcomie? şi se retrag şi ei?!/ Hau! hau! hai mai încolo, acuma, pe cărare,/ să-i aşteptăm cu lacrimi, cu pâine şi cu sare,/ să le citim isprava Poetului... ş-apoi/ să vezi ce fel ne roagă să (nu) urlăm şi noi!
