Era impiegată de mişcare în halta Docăneasa. Toată lumea-i spunea Maria de la Chefere. Unii - în zeflemea. Alţii - în serios. Ea nu le dădea nici o atenţie, deşi se vedea clar că o durea sufletul când simţea şfichiul băşcăliei de-a lungul şi de-a latul coloanei sale verticale. Curajul său de a merge singură, opt kilometri, din două în două zile, vara şi iarna, prin coclauri, de la Bursucani până-n Docăneasa şi înapoi, era de admirat. N-avea cum să-mi scape din vedere, n-aveam cum să n-o venerez pe această Alcătuire subţire şi năltuţă ca o sălcioară, cu ochi mari şi negri, cu o geantă uriaşă pe umăr, îmbrăcată-n uniformă corespunzătoare, care-i conferea o anumită prestanţă, o sobrietate de invidiat. Sigur, nu avea cum să nu-mi perforeze retina, fiindcă-i urmăream trecerea tocmai dintr-un tare demult, de când păşteam lăptăreasa familiei pe Valea Zimbrului, ori de când făceam săniuş pe Dealul Ciorii, ori de când luam trenul spre partea de nord a Moldovei de sud, spre partea de sud a Moldovei de nord, spre acel Nicăieri din Totdeauna sau din Niciodată. Odată, parcă ieri a fost, s-a întâmplat să venim împreună din celebra haltă către Zimbru-Bursucani. Trecuseră vro treizeci de ani de la prima vedere. Ne-am oprit la marginea pădurii, să mâncăm flori de salcâm. Şi a început să-mi spună că i-i dor de mine şi să mă întrebe dacă mi-i dor de ea. Era seară, aproape noapte. După aceea... am stat laolaltă din când în când. Apoi, s-a măritat şi ne-am despărţit de tot. M-a rugat să-i scriu Oraţia de Nuntă. Numai atâta am reuşit: „vai de mine, doamna mea! dorul ţipă în vâlcea, mă sfărâmă, mă topeşte... chiar şi zmeul se cruceşte şi mă roagă să mă care dincolo de întrebare, cu spinarea lui măruntă, într-o rouă muribundă! şi să zicem, bunăoară: vino, rouă, pân-afară!... (cum, atunci, învăţătorul, şi cu mortul, şi cu chiorul)... haide, rouă!... fără tine, dimineaţa nu mai vine!... zmeul vrea să facem nuntă în vâlceaua lui măruntă!...// vai de mine, doamna mea!... chiar n-auzi cum cineva vrea să taie şi să fure tot misterul din pădure: foşnetul, mirarea, cântul, liniştea, tăcerea, sfântul şi vestitul hau! pe care l-am (a)dus la căprioare, să-l înveţe şi să-l ştie tocmai din copilărie! altfel, doamnă, nu se poate nici trăi pe săturate, nici muri fără oprire!?... hai să dăm din cap, din fire, din rămânere/plecare!... altfel, doamnă, dorul moare!”
Acum, totu-i ruină: şi gara, şi trenul, şi drumul, şi pădurea, şi vacile, şi iarna, şi vara, şi toate. Maria nu mai lucrează la Chefere. Soţul său a crăpat de evaziune sentimentală. Din când în când, seara sau dimineaţa, Maria umblă până la fosta haltă şi înapoi. Aşa, să-şi aducă aminte! Aşa, să poată crede că merge înainte!... SIGUR CĂ DA!
