Într-o duminică de vară, pe o căldură cumplită, din cauza căreia trebuie să stai scufundat în baltă, cu stufu-n gură, am fost obligat/determinat/rugat/lămurit să particip la o mormântare tocmai hăt departe, într-un fund lateral de Vaslui. Mortul mi-a fost tovarăş de arme la un divizion de Marină Grănicerească, într-un fund lateral de Giurgiu.
Camaradul s-a „stins” de băutură. Nu s-a înecat cu apă, adică, ci s-a cancerizat cu alcool în cantităţi pe care nici un ficat de piatră nu le poate „duce”, darămite unul mai omenesc! Şi ce dacă a murit ca un beţivan campion? Asta însemnează că trebuia să fie lăsat de izbelişte? Asta însemnează că trebuia uitat de trei copii şi de o nevastă? Într-adevăr, soţia-l părăsise cam de vro douăzeci de ani, dar chiar trebuia să se comporte ca o străină? Copiii, mari şi „deştepţi”, aşezaţi la casele lor cumpărate şi cu ajutorul tatălui lor, nici n-au vrut să audă. Nu numai că n-au dat nici măcar un ort pentru cest trist eveniment, dar nici măcar n-au venit să-l conducă pe ultima cărare, să-i zvârle un pumn de ţărnă pe sicriu.
Sărmanul a fost organizat, privegheat şi dus la groapă doar de câţiva colegi de şcoală, de liceu, de armată. Şi de Dumnezeu, bineînţeles! Chiar că în timpul slujbei, aproape de Amin, preotul a zis câteva vorbe devastatoare, demne de cel mai îndrăzneţ/ valoros dicţionar cu sentinţe universale: „Vă rugăm foarte mult, faceţi linişte, nu mai plângeţi şi ascultaţi: Dumnezeu vrea să spună câteva cuvinte!”... Şi chiar că aşa l-am auzit pe Dumnezeu: „în satul cu duminici una lângă alta/ şi cu biserici care merg pe drum/ şi cu izvoare de agheasmă/ şi-n vatră cu tămâie-n loc de fum,/ cuvintele zic bună-dimineaţa, zic bună-ziua, zic bună-seara,/ îşi scot pălăria în faţa şcolii,/ aşteaptă-n gară primăvara/ şi aşteaptă vara, toamna, iarna,/ cu sufletul la gură, cum se spune.../ şi toate vin, şi toate se înalţă,/ însă nici unul, niciodată, nu apune!/ în satul cu fântâni care bat la poartă/ şi lasă apă pentru fiecare.../ şi lângă fiecare cântec, în copaci,/ răspunsul stă de vorbă c-o-ntrebare.../ se vede de departe cum apropierea/ vine ca mama cu turte în pestelcă/ şi cu paşi de monastire,/ vine ca tata cu băţul cu mutelcă,/ şi mâinile lor ca nişte duminici/ întinse pentru dezlegare la iubire!”...
Comândul s-a întins în mâna fiecăruia, chiar lângă movila de lut proaspăt săpat şi pus peste robul lui Dumnezeu, Gheorghe! Preotul m-a întrebat cam ce epitaf i se potriveşte acestui mort mai singur decât Singurătatea. Şi i l-am adus-aminte/dictat pe cel scris de poetul Serghei Esenin: „dar privind tristeţea şi mormântul,/ pentru mine-aş scri, definitiv:/ şi-a iubit şi ţara şi pământul,/ cum iubeşte crâşma un beţiv!”...
SIGUR CĂ DA! NU?
