Am ucis atâtea păsări!... Doamne, multe-am mai ucis!/... Trebuia să am osândă şi să fiu mereu proscris!/ să fiu azvârlit afară şi din inimi, şi din minte,/ şi din deal, şi de la vale, dindărăt şi dinainte!/ Ori să fiu legat la grinda infamiei, să suport/ tot ce merită tâlharul, criminalul...!... Să n-am ort/ când voi trece-n lumea celor drepţi... (parcă aşa se spune).../ să fiu azvârlit afară şi de-acolo!... Să s-adune/ tot întregul dinspre minus, tot întregul dinspre plus,/ să mă judece cu scârbă: să nu am (pururi) apus! / uite-aşa, fără oprire, să „fiu” dincolo de toate.../ dar s-ascult, s-aud (întruna) tril de păsări nestemate!.../ Poate-o fi şi-o fi (vreodată) să pricep (şi eu) ce-nseamnă/ să las toamnă fără păsări, să las păsări fără toamnă!/ Să las iarnă, primăvară, vară... să las vremea toată/ fără farmecul zburării, fără noapte (des)cântată.../ făr-aceste linii sfinte şi cu aripi, făr-aceste/ mici şi mari şi lungi şi scurte miluiri-uimiri celeste!//... Trebuia să am osândă, însă n-am avut!... şi-mi pare/ că acesta-i chiar blestemul cel mai crud şi cel mai mare:/ să ascult (ziua şi noaptea) tot ce am ucis odată,/ să n-am parte de iertarea păsărilor, să nu-mi poată/ nimeni deznoda această foarte dreaptă legătură!/... Iată, chiar acum s-aude (nevăzută, simplă, pură)/ doamna cea privighetoare, căreia i-am spart cuibarul,/ şi i-am sfărâmat şi puii, şi-am ucis-o să-i iau harul!.../ Iată, chiar în clipa asta, se aude-un măcăleandru,/ şi-un sticlete, şi o cioară... chiar şi grangurul şic-tandru.../ se aude-o rândunică, şi-o ciocănitoare!... Iată,/ nici că se putea osândă mai aleasă şi mai dreaptă!
Aseară, la fereastra dinspre Nicăieri, a venit Corbul lui Edgar Allan Poe... şi mi-a citit înainte de a-mi croncăni celebrul „Niciodată”!
Cu praştia mea temătoare/ mă duc în pădurea adâncă/... (sunt cel mai deştept din pădure!).../ pădurea începe să plângă!// Pândesc, văd o pasăre mică/ în teiul cu scorbură mare.../ pun piatra şi trag... şi frumoasa/ îmi cade (cântând) la picioare!// Pândesc, văd o pasăre mare/ în teiul cu scorbură mică.../ pun piatra şi trag pe alături.../ şi cântecul moare de frică!// De unde, nu ştiu, vine mama/ şi-mi dă cu nuiaua cea sfântă.../ sunt cel mai murdar din pădure.../ şi caut la păsări cum cântă!
Are dreptate bătrânul „Nevermore”! Nu?
(Publicitate: „Am să te prind, Moarte de Foame,/ am să te fac zdrenţe şi scame, să nu mai îndrăzneşti niciodată/ să-mi furi din grădină pasărea toată!/ Cine să mai cânte? cine să se mai caţăre?/ fir-ai să fii, Moarte de Pasăre!” - (Iolanda Cremene)
