Mă vede lumea cum stau la capătul satului cu un singur drum şi cum mă uit încolo. Mă uit şi tac. Din când în când, duc palma la ochii verzi să văd dacă nu cumva am vedenii. Fiindcă, prin verde, totul pare frumos, până şi depărtarea. Aceasta pare chiar mai aproape, mai uşor de suportat/acceptat, adică…Şi ce dacă mă vede lumea? Şi ce dacă troncăneşte despre noi? Zice, despre tine, că eşti doar în imaginaţia mea. Zice, despre mine, că am mâncat halucinogene. Că eşti doar o fantomă elegantă, trimisă de Lucifer să-mi strice rosturile pe Pământ. Că sunt un biet măcăleandru aiuritor la capătul satului…Dar, ştii prea bine, nici pământul nu poate acoperi gura lumii. Şi, la urma urmei, mă bucur să-i văd clevetind şi irosindu-şi vremea, în loc să doarmă şi să viseze, ori, dacă sunt în stare, să viseze cu ochii deschişi, cum te visez eu chiar şi acum, când scriu şi-mi închipui că şi tu scrii şi visezi… Da, da…să nu mai faci niciodată ce ai făcut atunci!…Ce, crezi că nu existau alte posibilităţi de a rămâne dincoace de plecare? Şi cât şi cum de mult te rugasem să ai răbdare, să creşti mare, să cresc şi eu mare…să mi se înverzească ochii mai bine, să-ţi crească şi ţie o floare la ureche!…dar n-ai vrut să asculţi, ţi-ai luat vioara şi lumea în cap şi te-ai dus la linia ferată…parcă nu ştiai cât de tare nu-mi place Ana Karenina, cât de mult mă irită apucăturile contelui Vronski!…era să crape mura în mine când am aflat din ziare, dar am zis că nu-i adevărat, că e un joc al visării, o farsă a Universului pus pe şotii!…apoi, când am văzut crucea, am picat pe genunchi…şi, când m-am uitat încolo, cum mă uit şi acum, am văzut trenul plin cu mirese, şi tu erai fiecare dintre ele!…am vrut să mă feresc, însă, ciudat, trenul nu mai ajungea, deşi depărtarea se făcea din ce în ce mai aproape!…am crezut că visez, dar nu, nu visam!…crucea este reală, scaieţii sunt reali, măcăleandrul este real!…citesc pe cruce: o floare la ureche… Să nu se mai întâmple, auzi? Cred că îţi aduci aminte ce te-am învăţat, da? Dacă nu, îţi spun din nou: capătul satului cu un singur drum nu se termină niciodată!
Scrisoarea domnului care a iubit-o foarte mult pe doamna Z Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
