O comisie din Galaţi trebuie să plece în ţările calde. Cu avionul trebuie să plece. Membrii comisiei (unii încă mai suflă) se pregătesc temeinic, se laudă pe la neamuri şi pe la prieteni, abia aşteaptă să se vadă în aer, înconjuraţi de stewardese mortale şi trataţi ca nişte belferi, pizmuiţi de cunoscuţii rămaşi pe pământ.
Condusă de domnul IZ, bărbierită proaspăt şi pomădată şi parfumată şi cu nasul pe sus, gaşca se prezintă la aeroport, trepidează, abia mai poate să-şi gestioneze emoţiile, se uită la ceas, la avioanele care vin şi pleacă, i se pare că aeroplanul ei întârzie…În sfârşit, namila cu aripi de metal (şi nesimţită, ca orice uriaş) trage alături, huruie ademenitor (vai de capul meu, nici mort nu mă sui în ea!)…gaşca se bucură până la lacrimi, urcă în ordine şi în disciplină de fier, se aşează…pilotul şi însoţitoarele turuie sacadat cuvinte despre decolare, linişte şi călătorie plăcută…namila dă din motoare şi din aripi, cam scârţâie, cam pârâie, cam tuşeşte, dar ia viteză şi se înalţă spre cer…(membrii comisiei, atei convinşi, abia mai prididesc cu crucile şi rugile până la pământ…până la buricul uriaşului, adică)…
Foarte aproape, lângă ei, pe un fotoliu mult mai confortabil decât în biroul domnului IZ, stă/zboară o negresă delicată, zâmbeşte abia perceptibil (doar pentru iniţiaţi), răsfoieşte o revistă despre apartheid, aeroplanul îşi vede de treabă, zboară (şi el) de parcă doarme…Nimic nou sub Soare, în afară de gaşca de şmecheri care, iată, după câte un coniac băgat în instalaţii, se apucă de tras cu ochiul şi urechea în stânga şi în dreapta (obicei ancestral, bădie!), de făcut băşcălie, mişto şi aluzii pe adresa negresei tăcute (chiar hohotesc, chiar îşi dau coate, chiar încep să-şi explice apucăturile libidinoase…)…Mă rog, sigur şi-au uitat acasă cei şapte ani de acasă, sigur s-au educat la fără frecvenţă (sunt convins că vă imaginaţi ce cuvinte şi ce gesturi folosesc şmecherii la şapte ace, şi nu e cazul să citez din opera dumnealor aeriană!)…La zece mii de metri în sus şi într-un moment de neatenţie, negresei îi alunecă ceasul lângă fotoliu. Şeful comisiei se apleacă, ia ceasul şi, plin de curtoazie şi deferenţă, i-l întinde negresei. Aceasta (într-o limbă românească impecabilă, spre surprinderea şi gurile căscate ale românilor) rosteşte calm, surâzând subtil, fără nici o posibilitate de replică din partea comisiei: "Vă mulţumesc, domnule!…Vă mulţumesc, domnilor!"…
