Stau la umbră de umbra-iepurelui şi citesc o carte fără coperte, un fel de fulguraţii/memorii ale unui mare Naiv, un fel de scrisori imperiale către o Doamnă catedrală. Citesc foarte atent, dar nu pot să nu văd un şirag de milioane de furnici cum vine din partea cealaltă şi vrea să treacă în cealaltă parte. Dar, ca să ajungă acolo/dincolo, trebuie să treacă peste trupul meu nesimţit în păpuşoi, deşi ar putea să mă ocolească. Şi (cred eu) i-ar fi mai uşor acestui şirag de aspirine mărunţele, mai lesne decât să escaladeze un balaur scufundat în lectură cum domnul Titanic în ameţeala pe care o rostogoleşte fata morgana de la începutul Universului, încoace! Însă furnicile nu-şi pun mintea cu creierul meu liliput... Uite, primul capăt al şiragului se suie pe glezna stângă, virează la deal, spre genunchi, face o pauză pe rotulă, trage aer în piept şi continuă marşul victorios pe femur. Depăşeşte bazinul, se caţără pe cămaşa de cânepă şi o ia printre nasturi, voiniceşte, fără oprire, sinusoidal, un fel de slalom greu de priceput când mă întreb de ce nu merg în linie dreaptă, direct în partea opusă a trupului meu. La ultimul nasture (cel nimerit pe osul stern) convoiul se opreşte. Fiecare furnică se ridică pe picioarele din spate, se umflă în pene... şi, cu piciorul din faţă aşezat streaşină la ochi, mă scrutează, mă adulmecă, mă salută, parcă îmi cercetează respiraţia uniform sau aiurea accelerată, funcţie de calitatea scrisorilor, de mesajul acestor scrieri pe care marele Naiv le-a dus la biblioteca din Rădeşti. Apoi, matca (pentru că ea conduce şirul de harnice himenoptere) dă semnalul de plecare spre umărul drept, începe urcarea pe braţul şi antebraţul drept (care ţine cartea cu scrisori), în dreptul palmei se odihneşte puţin (parcă silabiseşte cuvintele de pe hârtie), face stânga-mprejur, trece de umăr şi o ia la vale, către femurul drept, glezna dreaptă, călcâiul drept, acolo, dincolo... Nici o furnică nu se uită în urmă, ca şi cum n-aş fi, ca şi cum n-aş fi fost!...Citesc: "Odinioară, cam la distanţă de trei greieri în urmă, îţi era dor de mine şi-mi spuneai că îţi este dor de mine. Acum, ochii tăi sunt din ce în ce mai rar în ochii mei şi au culoarea amară a celui care mimează Iubirea. Îţi mulţumesc pentru bucuria de a te fi cunoscut! Pe asta nu mi-o poţi lua!".... Ce furnicătură, măiculiţă! Şi cum pupăza să-ţi fie foame... în acest spectacol bizar?
