Sigur că da, trebuie să recunosc: îmi plac escapadele, îmi plac intrările în mijlocul sălbăticiei, în braţele imprevizibilului verde. Mă tentează şi mă cheamă coclaurile, aiurarea şi somnul în braţele singurătăţii cu numele Cioara, Băgăoani, Ciuta, Recea, Uliu...Aici, pe ţărna şi în slava acestor guri de rai, sub sfânta apăsare a liniştii traversate doar de săgeţi cu pene, de liniştitoarele cricuiri (ale greierimii, da?) şi de fantastica licurire (a licuricimii, da?)...aici sunt adunate cele mai înalte şi adânci energii pe care le poţi lua numai să întinzi mâna oriîncotro, numai să întinzi piciorul şi să calci fără milă şi ţintă!...Sigur că da, trebuie să recunosc: imprevizibilitatea are farmecul ei indefinibil şi indescriptibil, dar comportă/conţine anumite riscuri, îmi trebuie o doză de curaj amestecată cu o doză de nebunie ca să mă aventurez singură pe valea şi pe dealul Băgăoanilor, oleacă mai în jos de Rădeşti. Nici nu ştii pe cine sau ce poţi găsi/întâlni în pădurea de salcâmi, prin râpile doldora de şopârle şi alte surprize din arsenalul veşniciei, de pe altarul frumuseţii pe care doar poeţii o pot vedea: "niciodată nu am crezut că nu am să ajung nici o dată în braţele lotusului alb de atâta/multă singurătate!...iată-l, se deschide şi mă primeşte în partea cealaltă a visului şi abisului meu plin cu viaţă fără de moarte!"...Sigur că da, trebuie să recunosc: era să cred că o păţesc odată, însă ştiu să trec prin urechile acului, prin primejdiile unor astfel de intrări/ieşiri în decor!...Uite, las automobilul mai la vale, îmi iau inima în dinţi şi mă duc mai la deal, spre miezul pădurii, încet, pe margine, plină de bucuria aventurii, dar şi de sfială, cu ochii pe jos, la nivelul tămăduitor al buruienilor spontane...când, instantaneu, văd două picioare mari, goale, noduroase... încep să ridic ochii (cu frică, desigur) încet/încet...parcă nu se mai termină aceste picioare, inima-mi umblă prin tot trupul, bate peste tot, parcă vrea să fugă...trec de brâul arătării omeneşti, de piept, ajung la gât, dincolo de gât...Un om/cioban în oase şi carne mă scrutează...Tac o clipă şi zic: eu sunt fata lui Mihai Boza! tu cine eşti? Aud: de-alde Mazuru! Zic: a semănat vreo cineva pământul ăsta? Zice: oleacă, puţin, acu' vreo câţiva ani!...Simt ascendentul moral, simt victoria, salut, plec...îmi amintesc de Yeti, omul zăpezilor...şi mă uit în urmă, şi gândesc frumos: Yată, omul Băgăoanilor!...Sigur că da, trebuie să recunosc: am curaj, nu glumă!
