E primăvară. E duminică. Mă îmbrac şi mă încalţ şi mă organizez cât pot de elegant. Îi zic mamei "sărut mâna, mamă!"...şi plec spre Lungeşti, voios şi emoţionat ca un motan cotropit de iubire, învârtindu-mă ca un OZN foarte cunoscut "în satul meu cu zece oameni/ din care nouă sunt plecaţi!"...Mă duc la fete, cum se zice pe la noi. Pe la alţii nu ştiu cum se zice, dar am auzit că nu se zice frumos. Mă duc la fete multe şi frumoase. Ajung repede, că dorul şi dragostea mi-a dat peste cap cutia de viteze şi cutia craniană, merg de mănânc pământul, că doar nu era să plec la fete şi la horă cu sufertaşul cu borş şi cu mămăliga în şervet după mine! Hora e gata să pornească. Mi se moaie picioarele şi curajul şi principiile. Ce fete, Doamne! Ce veşminte cusute cu arnici! Câtă lumină şi sfinţenie şi poftă de viaţă în ochii acestor metafore cereşti! O văd pe una, anume. Vine dinspre gara CFR. Vine surâzând. E superbă. N-o cunosc. Dar parcă aş vrea. Trece pe lângă mine fără să-mi dea vreo clipă de atenţie, deşi eu mi-am zvârlit toţi ochii şi toate urechile şi tot sufletul şi toată inima spre fascinanta ei alcătuire. Rămân perplex. Nu mai respir. Şi plutesc. Plutesc mult şi bine şi doldora de păreri de rău. N-am putut şi nu pot să-mi înving timiditatea. Trebuia s-o opresc, să fac ceva, s-o determin într-un fel...dar nu mă lasă "minima moralia", nu mă lasă gândul că mama s-ar face foc şi pară dacă ar afla că nu m-am comportat ca Jean Valjean sau ca alte personaje pozitive din romanele cu mizerabili şi cavaleri!...
Şi stau blocat. Şi hora începe. Şi fata iese din ogradă. Inima-mi cade pe jos şi sare în sus, prin praf. Ce fată splendidă! Şi indiferentă! Intră în horă, lângă prietenul ei. O dată, de două ori...Nu mai rezist. Îmi adun inima de pe drum, o şterg cu plâns, o aşez la loc, jur să nu mai alerg niciodată după fete!...şi plec amărât spre casă, spre mângâierea mamei, dezvârtindu-mă, şi ronţăindu-mi văzduhul, şi recitându-mi elegii şi drame, şoptindu-mi cuvinte de consolare printre libelule şi ciocârlii!...
Şi fără să am habar că, oleacă mai târziu, această alcătuire halucinantă avea să se dea de o mie şi una de ori peste cap pentru a păstra o iubire care m-a determinat să scriu cele mai frumoase poezii de dragoste din lume. Parol!
