Sunt o ţâncă de patru ani. Ai mei şi ai altora cred că nu pricep (mai) nimic din pe/trecerile jurului meu. Creadă ce vor, spună ce vor. Dacă nu umblu cu picioarele goale, îmi port cu mare mândrie ghetele pe dos, şi inima şi sufletul cu aleasă încredere mi le apăr şi mi le port îmbrăcate în rochiţa de stambă veche şi decolorată de vreme şi de timp. Mama Măriuca este gata să facă un copil. Îi dă pe toţi afară din casă şi din ogradă, numai pe mine mă lasă în preajma ei, crezând că sunt prea mititică şi nu pot înţelege, nu pot descifra ce se întâmplă. Şi mama Măriuca începe să nască. Şi naşte. Şi termină de născut...Gata, mai am o soră! Gata, mama îşi şterge lacrimile şi simte pe obraji bucuria unică a acestei taine universale, îi văd în ochi lumina unui infinit căruia i se adaugă, iată, încă un suflet rupt din marele suflet Necunoscut! Gata, sora mea, Emilia, toarnă primul scâncet în paharul ne/muririi! Gata (fără să vreau, poate) am văzut şi am auzit re/facerea lumii!...Iată, sora mea creşte, mai cresc şi eu!...ne înălţăm la cer...fiindcă numai aşa putem ajunge cu bine în pământ!...
Toţi ai casei au program zilnic bine tipărit în scăfârlie, fiecare are treburi exacte, nimeni nu se abate de la poruncile părinţilor, Măriuca şi Mihai. Eu rămân acasă, cu Emilia, să am grijă de ea. Când pleacă la câmp ori în altă parte a existenţei noastre, mama îmi spune răspicat: ochii şi fata, că te omor!...Sigur că da! cum să ies din cuvântul mamei? am grijă de surioară, ca de ochii din cap am grijă, da? am grijă să nu pice din pat, să nu se sufoce, s-o hrănesc, s-o primenesc, să-i cânt, să-i descânt, să-i fac şi să-i spun zâmbete şi jucărele, să crească mare ca mine, da?...Odaia cu mine şi cu fata are două ferestre mari, spre drum...e bine, ies oleacă din casă, ies ca să mă joc (şi eu) puţin cu Anica lui Neculai Nadă, n-am de gând să stau mult...şi, din joacă în joacă, uit de fată, da?...Hodoronc-tronc, mai încolo, îmi aduc aminte de ţânca Emilia, inima-mi dă să năvălească afară, mă reped la poartă, intru în ogradă...şi, când mă uit la fereastră, copiliţa se suise pe pervaz şi dormea cu mâinile lipite şi cu nasul turtit de geam...mi se face frică şi grijă, mă apropii, mă uit atentă...biata fetiţă-i bleaşcă de lacrimi, plânsese până la osteneală, adormise plângând după mine!...De atunci, de câte ori ne întâlnim, îi cer iertare că am uitat-o singurică în odaie, iar Emilia îmi dăruieşte un zâmbet la fel de frumos şi egal cu scâncetul de la facerea lumii!
