Emilia este sora mea cea mică. Ea locuieşte în oraşul Vaslui, pe pământ. Nu în aer, ca mine. Eu sunt la ea. E bine la sora mea. Ea este fata pe care, atunci, la începutul lumii sale, am uitat-o în odaie, şi plăpânda ei alcătuire a plâns după mine până a adormit cu nasul turtit de geam şi de aşteptare. Sunt la sora mea, Emilia. Vorbim şi mergem prin ogradă. Simt ceva în preajmă. Sigur, ceva se petrece în apropierea noastră. Ceva straniu. Ceva dureros. Ceva nemaipomenit. Nu realizez exact ce se întâmplă, însă intuiţia şi un soi ciudat de telepatos nu mă înşeală, cineva parcă îmi dă ghes să încerc să aflu, parcă nu ştiu cine mă îndeamnă să cercetez, să nu-mi reprim intenţia de a privi în jur, să nu refuz, să nu rezist atracţiei acestui ceva misterios.
Mergem şi vorbim prin ogradă. Ceva/cineva îmi spune imperios, îmi porunceşte să mă uit peste umăr. Şi, gata, nu mai rezist, mă uit peste umăr, spre acoperişul casei, pe lungimea unei linii imaginare înclinate întru respect faţă de lumină, întru respect faţă de cer, întru smerenie şi aleasă consideraţie pentru duhul şi văzduhul tuturor! mă uit direct spre lucarnă şi văd ceva bizar, un fel de umbră tresărind şi mişcându-se haotic, parcă sub imperiul desperării... Sigur că da! ceva/cineva se află acolo! ceva/cineva îmi atrage atenţia că acolo se întâmplă ceva! că acolo ceva/cineva nu este în ordine, nu este bine, cere ceva, vrea ceva, vrea să spună ceva!... sigur că da!...
Îi spun Emiliei că vreau şi că trebuie să mă urc şi să văd ce se petrece acolo. Şi mă urc. Şi intru în podul casei. Şi tremur. Şi mă cutremur. Dumnezeule! Oare de când? Oare de ce? Oare cum? Văd şi cred, dar parcă nu-mi vine să cred: o vrabie, aproape de capătul puterilor şi aproape de capătul vieţii, îşi zbate aripile înspăimântată pe geamul lucarnei, în speranţa firavă că poate o vede cineva, poate o aude cineva şi vine să o salveze de la moarte. Şi am salvat-o. Alături, pe podea, cu ochii deschişi, o altă vrabie murise demult, de foame, de sete şi de aşteptare. Cine ştie câtă vreme o fi zburat pe loc, în dreptul luminii, în zadar, cum Emilia, atunci, la fereastra copilăriei! Şi ce rău îmi pare că nu am ajuns mai devreme, la sora mea, în Vaslui!
