Aşadar, cum ziceam în rubrica de ieri, te repezi la coadă, cu bostanul în cumpănă. Cineva vinde deodorant pe sub mână. E bun şi ăsta, să fie acolo, că mai aleargă locuitorul prin sufragerie, după muşte ori după nevastă, mai fuge cu ghioaga după administrator, după diferite scopuri care scuză mijloacele neapărat, după masă, după amiază, după muştar... Dar ce să faci cu muştarul? nu l-ai dat ca să ai gologani pentru carne de pasăre?... Pasăre?... Dacă n-ai neamuri la fabrica de găini, sau măcar la Cantina CSG... adios ostropelus, adios fasole bătută cu femur de păsărică!... E clar, da?
Prin urmare, nu-i mai bine să iei varză murată? e faină cu jumări, nu? cu jumări? doar să tai prispa lui tata, că atât i-a mai rămas (şi lui) de la colectivizare!
Deci, nu iei nici varză murată! nu! categoric, nu!... gata, ai găsit ce să iei! iei pufuleţi şi rachiu! rachiu de pufoaică, amestecat cu NA2CO3, ca să fie beton, cum se zice, nu?... Mai bei o jumate dublă, mai ronţăi de 2 x 15 lei mămăligă post/modernă... şi pleci. Pleci cântând "Aşteaptă-te, române!" printre blocuri. Lumea te priveşte ca pe un om de bine, ca pe un uns cu toate alifiile, ca pe un descurcăreţ demn de invidie şi exemplu de model în cartier. Ajungi acasă cu bostanul spart. Trânteşti şapca de etaj şi o faci pe supăratul. Nevestei îi spui că ai fost întreţinut pentru cercetări. Ea te crede şi începe să plângă pe umărul tău bătucit cu dragoste de patrie şi ogor. Începi să plângi şi tu, mai razant, mai pe furiş, mai de ochii lumii. Plângi aşa, de sanchi, că simţi şi rezişti cu mare tandreţe la loviturile şi durerile din pălărie şi din cot.
Ce bun e rachiul! Nici nu mai contează din ce-i făcut. Poate să fie din ridichi negre, din ouă limpezi, din cânepă trecută prin fum de tămâie... şi tot bun e! năpustiţi-vă! stoc limitat!
Plouă. Sau ninge. Sau bate vântul Nu-i bai. Cineva trebuie să facă ceva. Cineva trebuie să pună paie în cruce, să bată un cui... Iată, chiar acum vezi o clonă cum aleargă şi caută noduri în papură printre viaţă şi moarte!... Vag, îţi aduci aminte de Liviu Rebreanu: "Ce sărăcie, Doamne, s-a lăsat pe pământ!"...
