Linia dreaptă este o curbă a cărei rază se naşte în lumânarea ochiului de lup şi aleargă toată viaţa spre marginea infinitului ascuns, răvăşit şi răsturnat la sânul iubitei, vreme în care un fel de foc singur, privit prin fereastră de catedrală jefuită, mângâie disperarea apei niciodată înotată de lebădă, niciodată oglindătoare pentru floarea-soarelui exilată în spatele Lunii!...
Toamna... (când Maria ocroteşte pădurile şi porneşte sângele în crizanteme; noaptea, când lupul ronţăie puşca vânătorului adormit şi sătul de lebede ucise; ziua, când frunzele bătute de vânt şi de moarte se suprapun, se strâng în braţe şi se iubesc în văzul lumii indiferente, cu sălbăticie şi înfricoşare, cu îndesverzire şi înalunecare, la lumina florii-soarelui terfelite de tristeţe în spatele Lunii)... Toamna... (când se accelerează Melancholia şi se sfarmă genunchii de aşteptare)... linia dreaptă rămâne o curbă a cărei rază plânge la capătul lupului mort de singurătate!...
Cineva... (cu o firimitură de timp încetinit şi încetinitor, pseudoeliberator şi pseudoeratocolor)... vine şi târăşte lupul prin frunze, vine şi târăşte frunzele prin ură, şi ura prin iarbă... iar focului singur (privit prin fereastră de monastire jefuită) îi striveşte credinţa şi-i înfige oase de lebădă pe buze... vreme în care linia curbă începe să se îndrepte (deodată cu sufletul razei) spre zăpada din marginea infinitului înţepenit la sânul iubitei mutate-n crizanteme!...
Toamna... (când Maria descompune lumina lui Acum; niciodată, când Acum s-a trezit vânătorul şi mutilează copacii de dorul lupului pierdut; odată, când toamna coboară pe umerii iubitei cu ultima floare virgină şi hăituită de iluzii în toate destrăbălările Lunii)... mai vine cineva, vine şi se întoarce cu spatele la focul care se reaprinde singur, din ce în ce mai singur şi mai îngenuncheat la picioarele exacte ale Reginei despre care am vrut să scriu frumos cu aceste cuvinte: linia curbă este o dreaptă a cărei rază a găsit perfecţiunea în ochiul lupului mort!
