Dacă vreau şi reuşesc s-o ucid acum, regretul este mai mic, mai puţin sau chiar deloc. Pentru că, la vârsta pe care o am, nu prea ştiu ce-i aceea părere de rău, ce reprezintă durerea altora, ce înseamnă moartea celui drag, celui apropiat. Dacă mi se face milă şi îmi tremură mâna, n-o pot omorî. Şi rămâne vie, şi-mi strică socotelile mele criminale, şi mă deranjează, în continuare. Nu realizez motivul pentru care mă supără viaţa ei, dar nu suport s-o mai văd. Dacă amân această moarte, mai târziu s-ar putea să nu mai am curajul de acum. S-ar putea să devin iertător, să mă inunde şi să mă copleşească îndurarea. Şi, atunci, se spulberă visul meu de a vedea-o ucisă. Şi or să râdă alţii mai ucigaşi decât mine. Şi or să spună că nu-s în stare de nimic. De moarte, adică. Fiindcă, la urma urmei, ce este moartea, dacă nu este nimic? ce este moartea, dacă nu nimicirea unui tot, transformarea unui tot în nimic?...
Sigur că da! trebuie să pun mâna, şi inima, şi gândul, şi sufletul... şi tot ce am mai rău şi mai dur în carcasa mea diavolească... şi să-i iau viaţa chiar acum, cât mai repede, nu cumva să afle că vreau s-o omor, nu cumva să ceară ajutoare, nu cumva să-mi ratez intenţia, că dau de naiba în ochii celor ca mine!...
Gata, sunt hotărât, mă pregătesc s-o omor! nu mă vede nimeni! mama nu-i acasă! e la prăşit!... nici tata nu-i acasă! e la săpat şanţuri pe marginea şoselei!... nici fratele meu nu-i acasă! nici surorile mele nu-s acasă!... Gata, acum e momentul!... ("acum ori niciodată!" - mă aud intonând)... Gata, înghit în sec, am emoţii, este cea mai mare faptă pe care trebuie s-o duc la împlinire!... Gata, nu mai aştept, simt mirosul sângelui şi al gloriei! simt adierea triumfului! simt dansul indescriptibil al morţii!... mai sunt trei secunde, mai sunt două secunde, mai este o secundă...!...
Iau praştia (cea mai bună "armă" din gaşca mea şi din sat), pun în chelecar o goldană verde şi tare ca piatra, întind gumele din cameră de avion, ţintesc... şi trag spre cântecul care se înfăşoară şi se desfăşoară pe o creangă de măr, uşor clătinată de farmec şi de vânt!... cântecul se întrerupe fulgerător!... o explozie de pene colorate, de sânge şi de ouă alunecă pe acoperişul casei şi cade la vârful picioarelor mele, sub lacrimile de bucurie ale ochilor mei congestionaţi de izbândă şi sub tăcerea celorlalte păsări încremenite de uimire în ramuri şi în zbor!... Apoi, mai târziu, încep să plâng toată viaţa, de remuşcare, în zadar!...
