Pune viţă de vie uscată în sobă, mestecă în tocăniţa de pătlăgele verzi, oftează, cerne făină de păpuşoi albi, cată la ceaunul cel mare pus pe ochiul cel mare al plitei...(nu cumva să se umfle şi să dea în foc apa presărată pentru mămăligă)...se uită să vadă cam la ce oră-i soarele pe cer, oftează, strigă la Doroftia...(să vadă dacă a terminat de muls vaca)... Apoi, fără să se oprească din toate acestea, oftează, mă priveşte mult şi cu asprime, dar şi cu două lacrimi pe obraji...semn că ura este foarte departe de vorbele ei. Eu stau pe marginea prispei din lut, cu fruntea în jos, şi ascult: "Nu ţi-i ruşine obrazului? aşa te-a învăţat maică-ta? aşa te-am învăţat eu? spune! ce ţi-am spus eu, în zori, când ai plecat cu viţelul la păscut? ţi-am spus să stai cu ochii pe el, să nu intre în lucernă, că, dacă intră, se umflă şi pocneşte? ţi-am spus ori nu ţi-am spus? spune! spune, făptaşule! şi nu mai sta cu nasu-n pământ, că nu-i frumos să-ţi curgă mucii pe el! că din pământ mănânci, ucigă-te să te ucigă de plod!...că umbli, toată ziua, handralunga, după cuibare şi după pui de bogdaproste, în loc să ai grijă de viţel, mânca-l-ar lupu' şi pe el...şi n-aş mai ajunge ziua de mâine, că tare m-am mai săturat!...vrei să te pârăsc la mamă-ta? nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!...doar ştii că-ţi dă bătaie soră cu moartea!...gata, nu mai da apă la şoareci! nu vezi că nici nu ştii să plângi ca lumea? lasă, o să înveţi tu şi asta! o să afli şi tu ce-i lacrima adevărată! lasă...s-o umflat, dar i-o făcut a lui Bonciu ţăncuşă în deşert, şi văd că nu trage să moară, văd că se dezumflă!...dar să nu se mai întâmple! că doar ştii că depindem de viţel, că trebuie să-l vindem la Bereşti, să luăm şi noi niscaiva gologani pentru de-ale casei! doar vezi că-i sărăcie cu lustru!... gata, hai să te şterg de plâns! uite, am răsturnat mămăliga pe fund! uite, fierbe laptele! hai, că azi te las să razi ceaunul!"...
Şi bunica Maria pune tocăniţă în talgere, pentru fiecare. E duminică. Stăm pe scăunele cu trei picioare. Ne facem semnul crucii. Şi mâncăm, fără furculiţe, cu poftă, mai ceva ca alde Moromete. Şi nu vorbim. Şi bunica Maria pune lapte în străchini de lut, pentru fiecare. Şi mâncăm, fără vorbă, cu linguri de lemn. Eu rad ceaunul. Zicem săru'mâna. Ne facem semnul crucii. Bunica strânge masa rotundă şi oftează. Eu mă duc mai la deal, pe uliţă, să-i văd pe alde Mazuru şi Boza şi Hurduc şi Candrea cum joacă rişca sub oţetari. E duminică.
