Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: nu-mi pare rău că mi se pare prea lungă lipsa îndurării, mai ales că eu sunt vinovat, mai ales că, în asemenea condiţii, regretul este un mare păcat, cum zicea mama! şi, desigur, Dumnezeu mi-a dat de toate, să nu ajung la absenţa îndurării sale, să nu ajung să mă văicăresc în pustiu! mi-a dat, însă eu am aşteptat să-mi şi pună în traistă! că nu mai încăpeam în mine de atâta infatuare printre păsările ucise şi printre florile de câmp scuipate în ochi! nu mai încăpeam în piele... până când, într-o sfântă şi neuitată atmosferă de utrenie, cu varga dreaptă de la războiul copilăriei, mama mi-a scos toată aroganţa şi tot teribilismul afară, mi-a zvârlit măreţia la câini şi mi-a poruncit să dau lacrimi la capătul păsărilor sfărâmate, la capătul cu ochii închişi!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: îmi ispăşesc pedeapsa, mă dau cu capul de pereţi, unul mai potrivit ca altul pentru răsplata isprăvilor de atunci! desigur, pereţii nu au nici o vină, chiar sunt ademenitori, fac parte esenţială din împărăţia cailor verzi, îmi oferă spaţiu de scris şi de citit pe îndelete, chiar dacă nimicul mi se pare prea mult şi stăpân, chiar dacă puţinul (din ce în ce mai mult) plăteşte sirenele să mă strige şi să mă strângă în gheare!...
Şi doar am spus întotdeauna, dar nimeni nu m-a crezut niciodată: sunt foarte-foarte puţini cei şape ani de acasă! şi, după ce că-s puţini, am mai şi plecat prin poghiazuri, după cai morţi şi pui de bogdaproste, după baliverne şi confort, în loc să fi rămas acolo, pe cărările nedrepte din lanurile de grâu, sub hohotul colorat al curcubeului, naiv până la sfârşit, paznic şi cititor profesionist al bibliotecii din sat, lăsată de izbelişte când Costică Boza, bibliotecarul, a plecat mai departe!... acum, iată, e prea târziu! un târziu clar, limpede, din ce în ce mai aproape şi mai mult! acum, uite, zadarnic plânsul năvăleşte încoace, zadarnic vrea să şteargă praful uitării de pe "si vis amari...!"...şi zadarnic icoana mamei îmi tulbură somnul, mă urmăreşte pe stradă, mă strigă şi mă bate pe umăr să fac un pas, doi paşi, trei paşi... înapoi, spre spaţiul fără timp şi fără infinit, sub călcâiul piciorului de plai, lângă liniştea fântânilor cu gura în jos, sub salcia unde Mâşkin, Karenina, Vitoria Lipan şi Lică Sămădăul plămădesc turte pentru sărbătoare şi comând!
