Lacomul Spulber zice că asta-i pădurea lui, că o moşteneşte de la bunicul său matern, care a primit-o cu limbă de moarte de la bunicul lui matern, care... În fine, dacă mergem mai înapoi, vedem că pădurea nici nu era când avarul Spulber vrea s-o fixeze în spaţiu şi timp. Dar, dacă el zice că-i a lui, lumea crede că-i a lui, mai ales că tot flutură şi arată o terfeloagă analfabetă pe sub nasul nemulţumiţilor care vor să stea şi ei la o umbră de codru, să asculte şi ei o păsărică, să drăgănească şi ei un mistreţ, să viseze şi ei cai verzi sub alun... Şi Spulber turuie/huruie că şi toate păsările şi toate animalele şi toate gâzele din pădure sunt tot ale lui. Chiar şi aerul din pădure îi aparţine. Chiar şi cerul care înveleşte pădurea. Însă, din cauza lăcomiei, îi este frică să nu-i calce careva prin pădure, să nu i-o fure careva. A vrut s-o taie pe toată şi s-o ducă acasă, considerând că, astfel, poate sta şi poate dormi liniştit. Dar nu-i încape în ogradă, în grădină, nicăieri. Prin urmare, hotărăşte să dureze un gard ghimpat şi supărat în jurul pădurii, să nu mai poată intra nimeni, să fie sigur că nimeni nu-i ia măcar o frunză să cânte din ea. Ca să facă acest gard, a tăiat şi a folosit aproape jumate din falnica-i pădure. Când a fost gata, a bătut din palme, a pus lacătul pe dinăuntru (să nu încerce lumea să-l descuie ori să-l spargă) la singura poartă (de o persoană) din tot cuprinsul împrejmuirii, a chitit cheia sub rădăcina unui stejar, în vizuina (era să zic viziunea) unui bursuc imemorial... şi a plecat la bufet să se laude cu toată isprava sa. Din urmă, bursucul iese cu cheia la gât şi i-o dă pădurii să fugă din pădure. Că bursucu-i mărunţel şi nu ajunge la nivelul lacătului enorm. Pădurea-i înaltă, şi ajunge să descuie lacătul, să deschidă poarta, să dea adunarea florei şi faunei în şir indian, să iese şi să plece cât mai departe, în altă parte, unde pădurile nu au Spulber şi gard. Imediat, cam pe la toaca de seară, badea Gheorghe, biruitorul continuu al singurului şi continuului balaur din sat, se duce şi vede gardul singur, înconjurând un loc gol, un gol pe care-l simţi când pierzi pe cineva drag, un gol foarte greu sau imposibil de astupat. Bucuros şi fluierând că pădurea a scăpat de lăcomia lui Spulber, badea Gheorghe ia lacătul pe care-l lăsase pădurea în leaţ şi încuie poarta pe dinafară, pecetluind soarta golului rămas din cauza lacomului proprietar. Oamenii n-or să intre niciodată în pustiu… şi nimeni nu suportă o lume plină de gol. Astfel, golul nemerniciei omeneşti rămâne veşnic încuiat! Sigur că da!
Un lacăt, o cheie şi o toacă de seară Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
