Ce mai tura-vura! nu-s în stare să salvez rochia din ziarul de ieri, din ziarul de alaltăieri, din toate ziarele din lume! mai bine mă grăbesc să văd trenul şi să renunţ la gândul că, odată şi odată, am să văd rochia umplută cu Ea! sigur că da! alerg! alergăm! abia mă ţin după zmeul sprinten şi antrenat şi naiv şi obişnuit cu fuga după Făt-frumos şi retur! alergăm corect, frumos, gramatical, să nu ne împiedicăm, să nu ne belim nasurile, să nu ne stea inimile, să nu!...Ne urmăreşte Ceva, Cineva! simţim adierea, răsuflarea şi parcă rugămintea de a merge mai încet! mă uit peste umăr, dar nu văd nimic! nu văd, dar simt! şi zmeul zice că simte, însă nu-şi poate explica ce se întâmplă, Ce sau Cine poate răsufla cu atâta delicateţe în alergare! sigur, numai un substantiv feminin este în stare de asemenea performanţe, nu? numai o alcătuire diafană şi răbdătoare poate fi atâta de calmă în goană după un Nimeni obsedat de întâlnirea cu trenul şi după un zmeu căruia, uite, începe să-i pară rău că s-a dat peste cap şi s-a făcut aproape om!...Uite, alergăm de mâncăm pământul, că nu avem altceva de mâncat! uite, locomotiva se aude din ce în ce mai tare şi mai mult, dar nu se vede, n-o văd! sunt prea mărunţel, cred, şi nu-mi ajung ochii aşa de sus, ca să pot vedea trenul, chiar dacă sunt pe vârful dealului care ascunde micro/cătunul Miroasa! fără să încetinim, coborâm ca într-o groapă, ca într-o covată mioritică (vorba prozatorului Ion Avram)... coborâm chiar pe fundul gropii, într-o linişte sepulcrală, într-o linişte de care nu am mai văzut, nu am mai auzit, nu am mai trăit, nu am mai băut, nu am mai mâncat!...într-o linişte plină de păsări cântând una la alta, una din alta! plină cu câteva case îmbătrânind una din alta, plină cu vreo câţiva oameni trăind unul din altul! cu mistere care, iată, umblă pe cel mai scurt drum din lume, spre/dinspre cel mai mic cimitir din lume! cu taine la drumul..."mare")!...salut vreo doi-trei bărbaţi cu femeile lor, adică pe toţi! îmi răspund (şi) vreo câţiva copii, adică toţi!...zmeul mă întreabă dacă nu cumva am greşit cărăruia, dacă nu cumva suntem în odăile şi în grădinile unui basm uitat, ca prin minune, aici, pe ţâra asta de humă, pe ţâra asta de rai, pe ţâra asta de eternitate!... ce să-i răspund zmeului om? îi spun da, suntem în basmul pe care, iată, unii îl trăiesc de-a lungul şi de-a latul, de-a susul şi de-a josul!...Să tot stai pe genunchii acestui picior de plai!...Din urmă, răbdătoare şi încet, vine Aşteptarea!
Să tot stai pe ţâra asta de eternitate Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
