Mă uit la rochie şi nu-mi vine să cred: aşa rochie frumoasă şi fără de sfârşit, dar aşa de goală?! şi zmeul se uită şi crede la fel!...Oare cine-o fi adus-o şi a lăsat-o singură, în această pădure fără de sfârşit? zmeul zice că Ileana (Ileana aceea, nu aceasta!) e vinovată, că nu trebuia să lase mătasea goală în inima pădurii...iar ea să umble (goală) prin lumea aproape de sfârşit!...Sigur că da: şi eu şi zmeul ne rugăm la cerul din vârful copacilor să ajungem clipa când vom vedea şi vom admira rochia asta umplută cu Ileana, cu Maria, cu Una, cu Alta!...cu Ea, adică, nu?...Şi dacă Aşteptarea e mai lungă decât spaţiul şi timpul nostru aici, pe pământ, aici, în pădure, aici, în acest sfânt cir!/ li!/ lai! (Ion Barbu)...aici, în această dumnezeire? şi dacă Ea nu (mai) vrea să vină, aşa cum a promis în primul meu vis? şi dacă-i numai o iluzie, numai o fantasmă a minţii mele cotrobăite de zmei, cercuri, morişti, ghionoaie, cotoroanţe, şeherazade, semiramide, mere de aur, nabucodonosori, fecioare despletite şi împletite...?...Iată, se aude locomotiva trenului de unu şi zece! nu cred că mai apuc să-l văd, fiindcă până în gară mai sunt câteva alergături bune! şi prietenul meu nu se dă scos din pădure! şi pe drum mai sunt atâtea şi atâtea minuni de cătat cu privirea, de mângâiat, de cercetat, de întrebat!...Iată, zmeul mă roagă să nu-l mai fac de hârtie, să-l las aşa, în stare de om!...(şi ce zmeu minunat era aşa, de hârtie albastră, făcut de meşterul Nicu Bragadiru, cizmarul din Bursucani, om blajin şi sfătuitor, odihnească-se în pace!)...Sigur că da, îl las în stare de om, dar o să-i pară rău când va să priceapă cât de rău e să fii bestie, adică homo sapiens! adică din ăsta, ca mine, din ce în ce mai departe de această sfântă Aşteptare, din ce în ce mai departe de mătasea rochiei care, iată, foşneşte şi parcă zice că vrea s-o iau cu mine, cu noi, s-o scoatem din acest fără de sfârşit inutil! şi eu nu-s în stare să salvez o rochie de la moarte! căci moarte însemnează acest fără de sfârşit, nu? şi cum să fiu în asemenea stare când pe mine mă obsedează trenul, să văd (şi eu) trenul pentru prima oară?...Gata, las rochia în inima fără capăt a pădurii, iau zmeul, ies la drumul mare şi încep goana spre gară! chiar dacă nu-l prind, poate-l văd măcar din depărtare, de pe dealul Miroasei, nu? şi ce tare, din ce în ce mai tare, fluieră locomotiva naibii! asta înseamnă că-i aproape, că s-ar putea nici măcar de departe să nu mai apuc să-l văd! 'tu-i mama lui de tren! 'tu-i mama ei de admirare!
Nu-s în stare să salvez o rochie de la moarte Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
