Stau cu chirie într-o casă lungă, pe strada Spătarului 23. Stau în camera din fund, că n-am faţă să ocup o cameră (mai) din faţă. De fapt, în odaia asta stau numai când citesc, ori când scriu, ori când dorm. Nu stau în odaie când am musafiri, fiindcă n-am musafiri. Şi nici nu vreau să am. Gazdele mele, nea Ion şi tanti Maria, nu-mi interzic să primesc musafiri şi musafire, dar cică să nu întind coarda, să nu fac zgomot, să nu dureze mult, să nu calc principiile ogrăzii, să nu ţin prea mult becul aprins, să nu ţin musafirele pe întuneric, pentru că devin suspect, să nu pun muzică tare, să fac cenaclu la mine, însă să-l fac mai mic şi mai puţin, să nu pun lemne multe pe foc... ehei, mai bine cuc, decât cu astfel de restricţii, decât să dau în dambla!... În schimb, am voie să fiu îndrăgostit. Şi chiar sunt. Sunt îndrăgostit tare, lulea, vioară, acordeon, ţambal, romantic, naiv, dur, inexorabil, implacabil, definitiv... sau, cel puţin, aşa cred eu că sunt. Mă uit în oglindă şi arăt ca un motan pe acoperiş. Mi-i şi jenă să ies pe stradă. Mi se pare că toată lumea se uită la mine, şi mă arată cu deştul, şi mă râde, şi mă ia în răspăr, şi mă ia în băşcălie. Sunt înamorat de frumoasa de peste stradă, Gilda. E specialistă în lanţuri, la ISCL. Ingineră. Cred că-i foarte deşteaptă. Şi-i mai în vârstă decât mine. Nu-i nimic. O iubesc aşa. Are un aer misterios, are părul organizat într-o arhitectură de import. Are mult păr. Zici că-i crescătorie de păr, nu alta. Mă uit printre scândurile gardului şi o pândesc. Poate iese. Poate intră. Mă prinde noaptea. Mă prinde dimineaţa, zgâindu-mă printre scânduri. Tanti Maria zice că am să fac din ăla la ochi. Nea Ion zice că n-am nici o şansă, că pierd vremea pe lângă gard. Dar eu, nici vorbă de renunţare, de resemnare, de abandon. Că-i halucinogenă, nu glumă. Seamănă cu o divă celebră din filmele italiene. Habar nu am că această divă maladivă avea să-mi iese pe nas (cum se spune) mai târziu!... Sigur că da! uite, e dimineaţă, o pândesc, iese pe poartă, pleacă la lanţuri! merge ţanţoşă, cu picioarele parcă înfipte-n caldarâm! poartă pantofi roşii, lăcuiţi! geantă scumpă! rochie elegantă, stacojie, strâmtă la piept, aproape corset! păşeşte acidulat, sigură pe ea, echilibrat, nici repede, nici încet! cred că ştie că o pândesc şi o studiez printre scânduri, fiindcă zvârle spre gard un ochi drept, rece, metalic, albastru, provocator!... Sigur că da! inima-mi galopează spre urmele ei! salivez! gata, încep să-i scriu! chiar acum!... Stai să vezi!
O specialistă în lanţuri şi o revelaţie printre scânduri (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
