Cu vântul printre frunze şi pupeze de scris (II)

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Cu faţa spre răsărit, chiar dacă soarele a scăpătat după măgurile din apus, îşi face semnul crucii de trei ori. Apoi, cu cel mai mare calm din centrul stânga al Moldovei de centru dreapta, scuipă în palme (singurul loc în care l-am văzut că scuipă, vreodată) ia hârleţul şi începe să sape gropile altora, adică ale celor doi pui de tei. Le sapă încet, corect, fără nici o abatere, să fie amândouă la fel. Pune câte oleacă de mraniţă în ele, îşi face din nou semnul crucii de trei ori şi-mi porunceşte să aşez teii în linişte, pe rând, fiecare în groapa lui, "cu vârful în sus, fiindcă altfel riscăm să iasă în America". Eu îi ţin de moţ şi tata le dă pământ. Că eu n-am idee cât şi cum trebuie îndesat la rădăcină. Torn şi câte un sufertaş de apă la fiecare. Şi-i gata. Tata îşi face iar semnul crucii de trei ori şi pleacă să se spele pe picioare şi să se hodinească pe prispă puţin. Răsare Luna dinspre Rădeşti. E pe jumătate plină... Sau pe jumătate goală... A doua zi, cu zorile în cap, viitorul bătrân se trezeşte şi-mi spune că se prinde numai un tei, că aşa a visat în noaptea asta. Nu-l cred. Însă, cu fiecare zi trecută în trecut, unul dintre tei cată cu mugurii pocniţi spre pământ şi îşi dă duhul departe de pădure, în acordurile triste ale vrăbiilor care-l plâng de pe gard, pe când celălalt e vioi şi cată spre cerul haşurat cu păsări calde, dinspre sud... Şi, cu fiecare an trecut în trecut, copacul se înalţă şi se îngroaşă, pe când tata scade şi se subţiază... Şi creşte, şi creşte... Şi scade şi scade... În fiecare seară, din ce în ce mai bătrânul tată ia în braţe din ce în ce mai tânărul tei, îi scrutează coroana uriaşă şi-mi zice să-l botezăm Gheorghe deoarece a biruit moartea care l-a uscat pe fratele său... Sigur că da! e cel mai mare tei din dealurile Zimbrului! şi are de toate în crengile lui! cum şi bătrânul avea de toate în mâinile sale! cerul se vede şi se aude foşnind liniştea prin ramuri cum se auzea şi se vedea albastrul din ochii bătrânului plecat sub tei!... Şi îmi aduc aminte cele mai frumoase strofe găsite la pupăza din tei!... Prima: "Şi vine, deodată, chiar timpul să alerg/ şi să-l ajung mai repede pe tata,/ să mă înveţe iarăşi descântecul de melc,/ iar cântecul de leagăn să-mi păcălească moartea!"... A doua: "Am să ajung cel Cezar până când/ ce e al meu va fi numai al meu.../ (jocul e trist şi zarul e rotund).../ ce ochi albaştri are Dumnezeu!"... Sigur că da! are pe unde bate vântul! are cucul unde-şi cânta numele! şi turturica!... În numele tatălui Gheorghe, are drumul lângă cine se opri şi cu cine sta de vorbă!... Nu?

Citit 2769 ori Ultima modificare Joi, 06 Iunie 2013 15:12

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.