Cu scrierile sale, domnul Măzăriche-i "dat în 3,14", da-i dat şi în "pisica Penelopei", cu zice Nichita Stănescu, "antrenorul de îngeri" ai Poeziei Române. Mă face praf cu Sosirea rochiei/doamnei fără sfârşit. Mă face praf cu modul său de a se considera condamnat la remuşcare pe viaţă pentru uciderea cântecului galben, atunci, în frumoasele lui demult(uri) şi ne/răbdări. Mă face praf şi mă provoacă, în continuare, la "urmărirea" şi "părerea" unui amplu text al speranţei şi deşertăciunii, pe care l-a scris întru primirea şi slava paradoxalei Sosiri. Iată-l!
"Hai cu mine, doamnă delicată.../ (hai oricum, oriunde şi oricând)...
mi-am luat vreo două catrafuse/ şi o călimară cu pământ,
şi-am lăsat vreo câteva cuvinte/ de plecare şi de rămas bun...
hai pe dealul cu salcâmi şi moară,/ şi ascultă, dacă vrei, ce-ţi spun:
cântă-mi, fă, de inimă amară,/ mult, şi fără milă, şi încet...
(cum cânta moş Gheorghe, până-n moarte:/ dacă vine, trebuie să cred)...
cântă-mi, fă, de inimă curată,/ cu eternul tău mi/ re/ la/ sol...
(cum cânta moş Gheorghe, toată viaţa:/ ai răbdare, mi-i paharul gol)...!
Hai cu mine, lebădă uitată.../ (albă, neagră...hai, oricum ai fi)...
pentru mâine-am pus în călimară/ mult râvnitul tău sol/ la/ re/ mi,
poate dă în mugur şi dă-n frunză,/ poate dă şi-n floare pân-atunci,
când va fi s-ajungem tocmai unde/ ai s-asculţi rugare şi porunci:
cântă-mi, fă, de inimă albastră.../ n-am răbdare, mi-i paharul plin...
(cum cânta moş Gheorghe, până-n moarte.../ şi în vecii vecilor, amin)...
cântă-mi, fă, de inimă adâncă,/ ori înaltă, ori de care vrei...
(cum cânta moş Gheorghe, toată viaţa,/ lăcrimând sub foşnetul din tei)...!
Hai cu mine, doamnă părăsită.../ (mi-este greu să te mai văd aşa)...
am în traistă valsuri, doine, doruri,/ stambă, mirt, mătăsuri, catifea...
am şi versuri sarmizegetuse.../ şi-ai s-auzi ce n-ai văzut nicicând:
am aproape, nu mai am departe.../ am să-ţi zic suind şi coborând:
cântă-mi, fă, de mama şi de tata.../ ce mi/ re/ la/ sol/ sol/ la/ re/ mi...!...
(au plecat, dar nu ştiu ce se-ntâmplă.../ nu mai vin în fiecare zi)...
cântă-mi, fă, de pace şi iubire,/ tulbură-mă straşnic şi încet...
(cum cânta moş Gheorghe, până-n moarte:/ gata, vine, trebuie să cred)...!"
Sigur că da, trebuie să cred (şi eu) că am de-a face cu un trimis special al Cunoaşterii, din acela care-i gata oricând să câştige Victoria împotriva sa, adică să aştearnă şi să aplaude ba/laurii de pe fruntea duşmanilor săi!
