Domnul Prepeleac mai aduce dulceaţă şi apă. Îmi promite că, mai încolo, o să aducă şi nişte vin. Îl cred ori nu-l cred, n-are importanţă. Eu citesc pe nerăsuflate.
<<Şi ce, dacă nu încape în ogradă? Ce fel de Sosire-i aceea, care încape într-o palmă, într-o privire, într-o secundă, într-un cuvânt? Dacă n-are loc în ogradă, are destul în sufletul meu, nu? Nişte răi clevetesc în târg şi la moară că Măzăriche n-are suflet, că bate câmpii cu poeziile sale greu de înţeles. Treaba lor. Dar să nu uite: nu-i vinovat Einstein că dumnealor sunt proşti şi nu înţeleg teoria/formula Relativităţii. Ei, în "viziunea" lor îngustă, în limitele şi în dimensiunile lor şchioape, consideră că poezia nu participă cu nimic la salvarea patriei din ghearele banalităţii şi lăcomiei, că poezia nu le vâră bani în buzunare, nu le cară odraslele la grădiniţă, nu le îndreaptă rebuturile pe care le-au zămislit între două rachiuri şi acum stau la scară şi se sparg în răsărită şi-n figuri. Clevetitorii n-au citit nici măcar celebrul "Păcală", darămite să-şi caute instrucţia în Kafka, Poe, Baudelaire, Mozart...Sigur că da!...Iată, Sosirea-i mortală, cum se spune... Iat-o, începe să intre în ogradă...Şi eu mă fac mărunt, mărunt, mărunt...Şi mama se cruceşte şi parcă-mi spune din priviri să nu mă pierd, să fiu mai bărbat, să mă comport firesc, aşa, ca şi cum ultima Sosire se găseşte pe toate drumurile, poate fi la îndemâna oricui...Iat-o, ea este, seamănă leit cu cealaltă, de atunci, când căuta ciuperci pe costişă, când târziul era foarte departe, când devreme era totdeauna şi totdeauna era devreme...Iat-o, surâde ca frumoasa lui Leonardo da Vinci, trece pe lângă mine, încolo şi încoace, mi se pare că nu dă prea multe parale pe "poziţia" mea de aşteptător fără răbdare, de răbdător fără aşteptare...Trece pe lângă mama şi pe lângă cheseaua cu dulceaţă de cireşe amare...Mă întreabă ce zgomot face cântecul când moare...Sigur că da, nu ştiu ce să-i răspund!...Ce să-i răspund când, iată, dinspre salcâmii lui bădia Iancu Cujbă, se aude cântul păsării galbene, din moartea aceea se aude, din moartea de atunci, care-i aşa de aproape acuma, de parcă moartea s-a mutat în aceşti salcâmi uriaşi, în acest loc unde am râs şi am plâns (de bucurie) cu trilul la cingătoare, cu satisfacţia ucigaşului care nu are habar de plată şi răsplată?!...Sosirea mă vede, îmi vede salcâmii în ochi şi în suflet, îmi aude cântecul păsării ucise atunci!...Se aşează pe prispă şi-i mulţumeşte mamei că mi-a dat atâtea şi atâtea lecţii de răbdare!>>
