Da, iată, vine profesoara. Vine căprioara neagră. Vine Geta Teodoru. Aşa cred toţi colegii mei. Dar eu nu cred că vine. Eu cred că pluteşte. Că sare din piatră în piatră. Din stâncă în stâncă. Din poet în poet. Iat-o, e aproape de poarta şcolii. Toţi o salută încolo şi încoace. Oferă respect. Şi impune respect. Eu sunt în urma ei. Eu nu stau în blocul cămin. Stau la gazdă, pe strada Libertăţii 63. Nu suport internatul. Că-i hărmălaie din aia, cu tupeu. Nu din aia, copilărească. Unii au venit cu impertinenţa de acasă. Alţii se obrăznicesc din mers. Foarte puţini au chef de şcoală. Care mai de care se visează boxer, fotbalist, chelner, frizer. Puţini, din ce în ce mai puţini frecventează biblioteca din şcoală sau vreuna din târg. De asta, din cauza cutezanţei prost înţelese, m-a înţeles mama şi mă lasă să stau cu chirie... Da, sigur că da, grăbesc pasul, salut cu aplecare căprioara neagră şi o depăşesc în alergare, nu cumva să nu fiu la intrarea în sala de cursuri, când se face momentul să apară şi să ne înveţe şi să ne arate şi să ne spună "Moartea căprioarei"... Da, sigur că da, mai ales că trebuie să-i şi răspund la întrebările de alaltăieri... Uite-o, se apropie. Şi parcă nu mai ajunge în faţa uşii. Sare din clipă în clipă, din cuvânt în cuvânt, din stei în stei, din colţ în colţ, din vârf în vârf, din floare de colţ în floare de colţ... Şi se opreşte. Şi mă ascultă. Şi mi-i ruşine, tare mi-i ruşine. Şi zice că-i bine, că textul nu miroase chiar a poezie, dar sunt şanse. Am, dar este necesar să citesc o listă de titluri din literatura mondială, listă pe care, iată, mi-o dă cu mare bucurie, însă şi cu un zâmbet care pare să însemne "ai să vezi tu cu cine ai de-a face, ai să vezi tu ce minuni ne-au dat alde Carl Sandburg şi Dimitrie Stelaru, alde Serghei Esenin şi Otilia Cazimir, alde Nichita Stănescu şi Arthur Rimbaud". Ne predă "Moartea căprioarei"... Nu mai durează mult... şi moare soţul doamnei profesoare... Şi, apoi, nu mai durează mult... şi moare şi Căprioara Neagră... Nu cred şi nu înţeleg de ce, de unde, cum... Nici acum nu pricep... Legat de acest sfârşit tragic, nebulos şi tulburător, doar atât mai pot să-mi aduc aminte: "O pasăre albastră zvâcnise dintre ramuri,/ şi viaţa căprioarei spre zările târzii/ zburase lin, cu ţipăt, ca păsările, toamna,/ când lasă cuiburi sure şi pustii"... Sigur că da! Parafrazându-l pe Nicolae Labiş, îmi permit să scriu întru memoria distinsei Geta Teodoru: "Mă simt legat, prin carte, de căprioara care a murit/ şi-mi poartă şi-acum paşii de la cuvânt la mit"... Stai să vezi ce am păţit cu piticul hain!
Căprioara neagră, literatura română şi piticul hain (III) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
