„Nu mai spun că mulţi mureau pe drum. Aproape în fiecare sat se află cel puţin câte un flăcău de-al nostru îngropat mai creştineşte decât camarazii rămaşi în urmă şi în uitare. Mergeam numai primăvara, numai vara şi numai toamna…şi numai când ne lăsau bubele din tălpi, vătămăturile din şale, nădejdile şi deznădejdile de prin sufletele aprinse ori stinse în amăgire şi dezamăgire…(o dată, într-un sat cam pe la o mie de kilometri distanţă de Siberia, cum vii încoace, spre sud-vest, pe câţiva dintre noi ne-a prins Paştele. Dacă nu cumva mă înşel, era anul 1949 sau 1950. Oricum, toată lumea vorbea despre deportarea masivă a basarabenilor în…Siberia. În localitatea aceea, foarte puţini oameni erau ortodocşi. Şi noi, românii lăsaţi să plece pedeştri din „libertatea” siberiană. Era Paştele lor, adică. Nu ne venea să credem văzându-i cum ne primesc, şi cum ne omenesc, şi cum parcă nu mai funcţiona diferenţa şi răceala dintre religii, dintre lifte, dintre limbi. Am amestecat paştele nostru cu paştele lor şi am făcut un Paşti Unic, sărac în cele trebuincioase acestei sărbători, însă bogat în pace şi iubire, în amintiri şi lacrimi pentru cei de-ai noştri şi de-ai lor aflaţi la subsol ori plecaţi în Marele Răzbi de Apărare a Patriei, dar despre care nu se mai aflase şi nu se mai ştia nimic. Atunci, în acel Aprilie fără egal, i-am auzit murmurând în cor „Valurile Amurului”…(Imnul Armatei Roşii)…chiar dacă nemţii fuseseră făcuţi praf, iar beligeranţii acestui măcel mondial îşi lingeau rănile şi-şi admirau cicatricele pardosite cu medalii şi ordine militare. Atunci, tot în acel Aprilie, i-am văzut pe ruşi invidiindu-ne cu câtă putere murmurăm şi noi „Imnul Regal”, deşi regele Mihai abdicase, iar Republica Populară Română înflorea de zor sub secere şi sub ciocan rus-român)…Cam prin primăvara lui 51-52 (nu ştiu exact) am ajuns la hotarul Ţării, chiar pe la Ţiganca, pe unde intrasem să strângem de pe drumuri Basarabia furată. Cum vă ziceam, cimitirele cu mii de flăcăi români erau rase de pe faţa pământului, nici nu-ţi venea să crezi că aici se află locul în care carnea de tun umpluse dealuri şi văi şi dispăruse în veşnica Uitare...Sigur să da! păstrez nişte tăcere întru amintirea camarazilor mei! o păstrez şi o lăcrămez şi mi se pare că nu-i de-ajuns!...Sigur că da!...(şi, în tăcerea asta a mea, aud din toate direcţiile strigătele românilor ucişi! strigătele şi gemetele!...şi, printre acestea, nume de mame, nume de taţi, nume de copii, nume de iubite, nume de locuri dragi...nume de oameni din sat!...Trec Prutul!...Şi Basarabia rămâne în urmă!"
Spaima, regretul, mucenicia şi soarta lui bădia Ion (V) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
