Domnul Vasile Iubire locuieşte în Ţiglina 17. Locuieşte într-o odaie cu două uşi: una la intrare şi una la ieşire. Nu (mai) are pe nimeni. Are doar şaizeci de ani şi o pensie mică. Aşa de mică, încât îi încape în buzunarul de la ceas. Ceas nu are. Dacă vrea să ştie câte ore mai are până la moarte, se uită la ceasul vecinei. Că asta are o mamă de ceas, cam de şapte-opt şchioape bune în diametru, şi-l ţine bătut în peretele din balcon, să vadă lumea şi să citească pe cine a simpatizat şi a votat ea la ultimele alegeri de praf şi pulbere şi scrum. Domnul Iubire doarme pe un pat de militar în termen, rămas de pe vremea când mai funcţionau militarii în termen, pe care a dat o pasăre congelată la un epi/centru de fier vechi. N-are apă, n-are gaze, n-are curent. I-au tăiat tot. Cu pensia nu poate să plătească nici greierul care-i cântă în gaura de la cuiul unde a fost corniza. Că n-are nici perdele. Ce să vadă lumea în această sărmană odaie? Nea Iubire-i aşa de mărunt, încât, când se dezbracă, dispare. E ca un fel de umbră cu haine de la biserică. E ca un fel de umbră de umbră, mai bine zis. Nişte hoţomani de metale i-au tăiat până şi clanţa de la uşă. Să mai vorbim de televizor? Nici vorbă. La ce să se uite? Dacă vrea să-şi mângâie/clătească ochii, se holbează la vecina cu ceas în perete. Că vecina stă foarte mult în balcon şi se cată prin oglinzi paralele. Şi toată ziulica se strâmbă în oglinzi drepte şi se îndreaptă în oglinzi strâmbe!... Ce să mai vorbim de alte substantive de folosinţă îndelungată? Aiurea. A avut nea Iubire un papagal, însă a murit de supărare. S-a supărat cu nu are ce să mănânce şi a murit. A căzut de pe leagănul din cuşcă... şi gata. Nu l-a zvârlit la gunoi sau la motani. L-a pus într-o cutie de vioară, pe care a găsit-o la tomberonul de lângă biserică, şi l-a îngropat cu lacrimi şi onoruri păsăreşti. Iubire are numai vreo câteva cărţi cu criminali şi idioţi celebri. Are şi Păcală. Şi Biblia în versuri, aceea scrisă de Vasile Militaru. În colţul clasic al odăii fără de moarte, ţine un loc pentru icoană. Încă nu i-a sosit icoana, dar i-a promis un călugăr că i-o aduce sigur, odată şi odată, în viaţa aceasta fără cusur. Ca să nu-l amendeze sanepidul că umblă neîngropat pe stradă, se duce în fiecare zi şi se spală în Brateş, ori în Dunăre, ori în Siret... Sigur că da! Vasile Iubire a avut un morman de prieteni, dar l-au părăsit toţi. L-au lăsat baltă chiar şi duşmanii. La ce să stea în preajma unui sărman care vorbeşte continuu despre Mâşkin, Raskolnikov, Lică Sămădăul, Victor Petrini, Anna Karenina?... Stai aşa!
Scrisoarea lui Vasile Iubire către pârcălabul Calomfir (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
