Iată, adolescenta/eleva cu brichetă (fetiţa lui Victor Cilincă) stă pe fotoliu, într-o odaie în care se zugrăveşte de cinci ani. Şomer şi beat, apare taică-său. Şi încep dialogul. Mai mult monologul Monei, că stâlpul familiei (al casei) abia se ţine pe patru labe. Despre principii se vorbeşte în această scenă (în această flacără, cum excelent zice dramaturgul)...Despre respect se discută. Despre trecut. Despre beţiile dure ale mamei, ale tatălui şi ale prietenului acestuia, care i-a şi luat-o de "nevastă". Şi despre apropiere şi dragoste părintească. Şi despre păpuşi. Păpuşi cu cap!...Sigur că da!...Iată, în a treia flacără/scenă, Mona se întâlneşte cu Jojo, prietenul ei amărât, în parc, la o hârjonică. În teribilismu-i ieftin, de fiţe, fata se laudă că taică-său e adjunct de ministru, că în fiecare seară se întoarce din străinătate, că limuzina-i la reparat, că maică-sa este actriţă, că...După o lecţie de mângâiere, se despart banal, definitiv...Iată, în flacăra a patra, Mona se întâlneşte cu alt iubit...Unul modern, arogant, pre/ocupat mai mult cu alte nimicuri şi mărunţişuri "importante", decât cu Mona. Şi, după o discuţie la fel de sterilă, fata-i spune, la modul surpriză, că va/vor avea un plod...şi ştie că această veste nu-l va determina să-i cumpere nici măcar o păpuşă...Sigur că da!...Iată, în ultima flacără/scenă...(zguduitoare prin raportarea personajului la dimensiunile unui vis cu fetiţa ei, aflată în "bună" creştere la socri)...fetiţa cu brichetă îşi consolează şi-şi netezeşte singurătatea, încearcă să-şi facă îndrăzneală în tot ce i-a mai rămas, adică în Deşert. Fumează şi bea alcool. Şi-i imaginează pe adversari şi duşmani încărcându-şi armele într-un pluton de execuţie fără milă...Sigur că da!... Mona vrea să-şi lipească fruntea de ultimul zid, zidul execuţiei, să-şi răcorească mintea înainte de moarte...şi începe să lingă mortarul "dulce şi bunuţ cum crema eugeniei de altădată"...Şi, exact ca atunci, când suflam în/prin geamurile îngheţate ale Copilăriei, începe să vadă dincolo...un alt pluton de execuţie...Şi au tras. Şi fetiţa cu brichetă moare...Şi pică din somn...(şi din vis)...Şi vede un gândac mare şi negru pe zidul odăii...Şi gândacul parcă ştie că are să fie ucis!...Se face întuneric pe scenă. Fetiţa cu brichetă îşi ia păpuşa fără cap...şi pleacă. Şi tot decorul se retrage. Se face lumină pe scenă. Şi văd numai păpuşi. Foarte multe păpuşi cu cap, aşteptând pe jos şi pe sus. Pentru toate fetele lui Christian Andersen şi ale lui Victor Cilincă!...(Ave, Victor...te salută hodorogul de la Tirighina!)...
Zidul de turtă dulce al Deşertăciunii (II) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
