Dacă "Fetiţa..." lui Hans Christian Andersen spune/reprezintă drama unei copiliţe care tânjeşte după căldură şi jucării, dar şi după tandreţea de care s-a bucurat numai când trăia bunică-sa, "Fetiţa..." lui Victor Cilincă evocă drama unei adolescente în căutarea timpului iremediabil pierdut. Fetiţa lui Andersen are chibrituri. Lumina acestora o ajută pe frumoasa şi mititica bălaie să evadeze din realul imund şi s-o ducă în dimensiunile împărăteşti ale Marelui Definitiv. Fetiţa lui Cilincă are brichetă şi-şi trăieşte "soarta" lângă o păpuşă fără cap, lângă un tată alcoolic, lângă absenţa mamei sale prostituate, lângă umori de iubit ne/înţeles... Chiar şi în faţa "plutonului de execuţie morală", Mona cu brichetă "trăieşte" din plin emoţiile fluctuante ale unui final sufletesc "real", mai ales când Deşertăciunea se simte ca acasă, ca un zid spre care te împinge plutonul ucigaş, familiar, cunoscut... ("Zidul de turtă dulce al Berlinului", cum tulburător îl numeşte Victor Cilincă)... Sigur că da!... Iată, urmăresc... (aud şi văd, adică)... "Fetiţa cu brichetă"... Pe fundalul unui sonor fascinant, şi parcă venind şi plecând, în aceeaşi secundă, dinspre Celelalte margini ale Definitivului, în/spre aceleaşi margini ale aceluiaşi Definitiv... (un fel de Simfonie în Mov şi în Negru, din toate vioarele şi flautele lumii, deodată)... se apropie Mona, fragilă şi "lămurită" de situaţia precară în care-şi "petrece" adolescenţa şi-şi construieşte maturitatea. Desigur, poartă brichetă. O aprinde, sporadic. Şi vorbeşte cu flacăra. Şi vorbeşte cu lumina... Desigur, poartă o păpuşă fără cap. Pe care o suceşte, o hâţână, o compătimeşte, o încălzeşte, o arde, o iubeşte, vorbeşte cu ea, o consolează... (când o aud cum şi ce vorbeşte cu păpuşa, hrănesc senzaţia netă că păpuşa vorbeşte cu ea... "e bine să n-aibă cap... abia nu au ce pierde, mai târziu")... Sigur că da!... Iată, Mona lui Victor... (sau Victor al Monei)... desenează liniile amăgirilor şi ale dezamăgirilor, limitele destrămării sufleteşti... Dramaturgul şi, implicit, personajul sugerează cât de mult urâţeşte şi uniformizează lipsa. Lipsa poeziei autentice şi a muzicii înalte, lipsa apropierii şi a apropiaţilor, lipsa meditaţiei şi a reperelor spirituale, lipsa unui punct de sprijin când drumul se face cărare, când cărarea se face foarte îngustă şi foarte scurtă, când ni se pare că nu mai avem nici o ieşire, nici o portiţă de scăpare, nici o idee, nici o şansă, nici un rost!... Când cineva (mama? tata? şcoala? tot? nimic?) nu au făcut tot posibilul să avem, să păstrăm şi să respectăm o Cale!... Nu?
Zidul de turtă dulce al Deşertăciunii (I) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
