Gata...suntem la poarta bojdeucii, albastră şi primitoare, cu Fetiţa pe post de majordom. Fetiţa-i căţeaua eroină din vara trecută, când au sfărmat-o roţile unui Jeep cu baragladină la cârmă, dar frumoasa/veterana lătrătoare s-a vindecat singură, ca prin minune, mai abitir decât turturica Phoenix, mai abitir decât stăpânul său lovit de Soartă, aceasta din urmă fiind soţia incurabilă şi curatoarea propriului Destin. Fetiţa-i gălbuie spre alb...şi nu-i singură. O căţea neagră tare îi ţine de urât. Asta-i deşteaptă şi naivă. Şi, amândouă, ca nişte arcuri de dormeză şleampătă, răsar şi sar în Calea şi în dimensiunile/ramificaţiile spirituale ale lui mister Neculai. Sar de bucurie. Sar de emoţie. Sar de foame. Sar de sete. Sar de geaba, de multe ori. Sar şi dansează ca ielele. Simt că au locuri asigurate în istoriografia bătăturii petrachiene. Uite-aşa sar!...Intrăm. Odaia-i umplută ochi cu parfumul fin al ghiduşiilor şi jucărelelor specifice lunii de miere. Miroase a matcă şi a lăptişor de matcă, a trântor şi a ceară. Chiar se aude şi chiar se păstrează în văzduhul încăperii zumzetul/bâzâitul specific hărniciei unei lucrătoare fără egal. Chiar se simte pulsul veşniciei incipiente cum desenează şi cum scrie perfecţiunea, cum cară leacul/polenul în hexagoanele tămăduitoare ale propolisului universal.
Neculai porneşte "plasma". Pe sticla fumurie şi mincinoasă răsare "una Bianca mala/diva", cu zâmbetul tocmai până la ceafă, cum numai fostul sprinţar din palatul prezidenţial e-n stare să-l aibă în dotare şi să-l afişeze torenţial. Amicului Neculai îi sare ţandăra pe pereţi, manipulează telefonul şi vorbeşte cu aia din televizor: "Te rog să nu mai zâmbeşti la mine, că-s însurat!"...Desigur, prototipul feminin se întristează vehement, îşi simte inteligenţa ieşind prin urechi, prin nas, prin ochi şi prin celelalte...posibilităţi. Şi, în direct, ca o cobe matrimonială, îl avertizează pe mecanicul mire despre surpriza/pericolul care-l aşteaptă la următoarea întâlnire cu mireasa. Bineînţeles, mireasa-i (şi ea) un exemplu de model, un simbol al statorniciei, al imunităţii sentimentale, mai ceva decât Penelopa când Ulise frământa uragane, pândea şi urmărea şi asculta sirene interzise, construia aventuri galante sub surâsul şi sub rostogolirea nimicitoare a glasurilor dintre Scylla şi Charybda!...Nu?...Asumându-şi orice risc şi orice preţ, Petrache-i hotărât să nu cedeze provocărilor şi să nu dea apă la orice moară amăgirilor efemere, indiferent de farmecul şi de sursa lor!...Sigur că da!...Pune acordeonul la piept şi începe să cânte!
