Sunt profesor de limba engleză la Colegiul Naţional Vasile Alecsandri. Şi ce dacă sunt profesor de limba engleză la CNVA? Ce, nu mai sunt şi alţi profesori de limba engleză în Oraşul acesta, în Ţara aceasta...în această Patrie doldora de patriotarzi, lichele şi ghiorlani?...Sigur că da! Mai sunt! Şi cred că-s şi mai buni decât mine, şi mai civilizaţi decât mine...dar nici unul nu cred c-a avut/trăit revelaţia pe care am avut-o şi am trăit-o eu, nu de multă vreme, în Londra!
Carevasăzică, mă aflu în capitala Angliei (şi a Imperiului britanic) într-o limuzină condusă de prietenul meu, W.S., pe-o autostradă Perfectă, adică Oarecare, fiindcă toate-s la fel. Discutăm de una, de alta, încet, fără multe gesturi şi explicaţii inutile. Viteza automobilului stă-n acord cu sensul şi cu legislaţia rutieră în vigoare. Nimeni nu depăşeşte "tare", nimeni nu-şi ascute/expune dracii cu acceleraţia până la "fund", nimeni nu "doarme" în trafic, nimeni nu claxonează de vitejie şi nervi. Şoferu-i foarte atent, ţine mâinile pe volan exact în poziţia "zece şi zece". Şi, din când în când, să-mi amintească unde sunt, rosteşte calm, aşa, mai mult pentru sine, câte-un sonet al cefalopodului Shakespeare. Uite, chiar în acest moment îl ascult: "E noapte iar, şi drumurile lungi/ mă ostenesc şi mă grăbesc în pat./ Dar noi călătorii încep atunci,/ în minte, când din trup m-am aruncat."/...Da, sigur că da! - zic şi eu, aşa, mai mult pentru mine...însă ochii prietenului întorşi o clipă spre mine îmi spun că a recepţionat certitudinea/afirmaţia mea în legătură adevărul marelui Will.
Brusc, parcă uit unde mă aflu, pe ce coordonate mi se plimbă carcasa. O flegmă cât toate zilele şi nopţile de abstinenţă vrea libertate/eliberare din chingile metabolismului, din lanţurile cărărilor respiratorii. Sigur, elegant şi în conformitate cu obişnuinţa, cobor geamul portierei şi trimit sărmana compoziţie la fix, ca un lunetist, pe asfaltul inocent, crezând că înnobilez autostrada londoneză cu amestecul meu nesimţit. Parcă mărunţit de-un coşmar nemaipomenit, prietenul W.S. "trage" pe stânga, se uită la mine ultimativ, mă arată cu degetul şi rosteşte sacadat/răspicat: "Hagi! Hagi! Gica Hagi! Fotbalist! Român! Nesimţit! Ruşine! Ruşine! Ruşine!..."
Şi uite-aşa, deştepţii mei cititori, eu, profesor (renumit) de limba engleză la Colegiul Naţional Vasile Alecsandri, m-am dat cu aramă pe faţă! Şi, din dezirabil, am devenit...(sigur ştiţi!)...indezirabil!...Ruşine să-mi fie!
