Bună seara, doamnă... vine noaptea,
gândurile mele se agaţă
într-o rugă şi (măcar în vis)
poate plouă până dimineaţă!
Poate-aude Vremea de Atunci
şi aleargă-ncoace, mai încoace...
şi-mi aduce-n somnul sincopat
un potop de milă şi de pace!
Am să ies pe prispă şi-am să-i dau
rochia de stambă, de Atuncea,
când s-a dezbrăcat şi a plouat...
şi-a uitat şi rochia şi crucea!
Le-a uitat lângă văzduhul meu...
(poate le-a lăsat să se usuce!?)...
şi s-a dus, şi nu s-a mai întors...
(nu există ploaie fără cruce!)
O aştept, o tot aştept mereu,
dinspre zare... [zarea oare(care?)]...
crucea-i stă la poartă, pe genunchi,
rochia-i stă până-n depărtare!
Bună seara, doamnă... vine noaptea,
poate-aduce ploaie, milă, pace
din plânsoarea Vremii de Atunci...
când Acolo nu avea Încoace!
