Nu mai cântă. Doar se uită la noi. La mine şi la comandantul bisericii. Ce fel de uitare (mai) are cinteza asta! N-am mai văzut asemenea ochi! N-am mai văzut niciodată asemenea bijuterii! N-am mai văzut asemenea opere de artă! N-am mai auzit să fi văzut cineva, vreodată, asemenea victorii ale Luminii! Se uită la noi şi tace. S-o fi oprit mirarea noastră? S-o fi speriat de vreun substantiv pânditor în preajmă? O fi ostenit? O fi bolnavă? Sau, pur şi simplu, nu mai vrea să cânte? Îi spun lui nea Ion Emil Batog să-mi cruţe momentul, să mă lase să plec de sub privirea cintezei. Îi spun că nu mei rezist acestui tăiş cu pene, acestor luciri halucinante, hipnotice, calde, nevinovate. Îi spun s-o dea mai încolo, să taie ţeava de gaz metan. Ori să aducă mâţa cu mâner, aia din iarna trecută. Acum, nu mai are mâner...şi-i numai bună de ameninţat cinteza. N-o mai aduce. Că vine singură. Vine şi se uită la noi. Şi la pasăre se uită. Dă din lăbuţă a lehamite...şi pleacă printre umbre de oleandru. Nici lui nea Ion Emil nu-i prea vine să creadă că suntem sub controlul cestei minuni cu aripi, cestei tăceri fără cusur. Şi parcă nu se mai termină această sfredelire, această perforare ieşită din tipar. Şi parcă se întâmplă ceva paranormal lângă clopotniţa asta încărcată cu umbrele şi urmele atâtor şi atâtor vibrări tămăduitoare. Şi chiar începe să se întâmple. Printre ramurile zarzărului alăturat şi legănându-se într-o plutire nemaipomenită coboară Fetiţa de Zăpadă. Fetiţa de astă iarnă, pe care mi-a făcut-o nea Ion Emil Batog şi mi-a dat-o în grijă şi-n admirare. Însă eu, aiurit şi copleşit de laice apucături, am uitat frigiderul scos din priză şi ea, scumpa mea Alcătuire de Omăt, s-a topit, s-a suit la ceruri...a murit, adică. Nu?...Şi, iată, se întoarce să asculte şi ea Tăcerea Cintezei! Ba nu! Fiindcă, uite, vede Fetiţa de Zăpadă şi începe să cânte mai abitir ca niciodată! Cântă Aria Cintezei din Opera Dumneavoastră...şi, deodată cu înălţarea Cântării spre baierele cerului, pasărea şi fetiţa se fac străvezii, se fac un fel de abur subţire cum numai suflarea poate să fie, se desprind uşor de lucrurile noastre lumeşti şi încep să se ducă acolo, tocmai de unde au venit acum ori altădată! Se duc fiindcă trebuie să se întoarcă! Nu? Nea Ion Emil Batog apucă frânghia şi bate clopotul. Clopotul...crainicul cest credincios al plecărilor şi al sosirilor spre nicăieri şi de nicăieri, strigătul de bronz al Deşertăciunii, chemarea acasă şi de acasă! Clopotul...pristav al Tăcerii şi sigiliu al Împăcării cu Sine! Nu?
Aria Cintezei din Opera Dumneavoastră Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
