Şi să-ţi iei rochia lungă până la capăt,
aceea-n culoare de cremene şi tei,
fiindcă durează mult această cale
şi ştiu foarte bine că vrei să capăt
un loc printre cei cu haine regale...
(hai, te rog frumos, uită-te la ei:
tremură şi se gudură ca nişte mărunţi,
salivează şi aşteaptă să-ţi ducă trena...
şi trag nădejde că, poate-poate,
ai să-i duci în ispită, şi te vor strânge
în braţe, doamna mea Singurătate)!
Şi să-ţi iei rochia lungă până la capăt,
chiar dacă vei ajunge singură...
chiar dacă, în tot acest alt fel de viaţă,
va fi să-ţi cadă plânsul în lingură
şi în pâinea cea de toate zilele tale...
(uite, dau şi eu nişte câteva lacrimi...
nu le mai pot stăpâni, le simt pe gât,
pe genunchi, la vârful picioarelor...
gata, le calc, nu le mai pot feri pe toate,
le aud cum pocnesc sub talpă,
sunt coapte de dor şi de Singurătate)!
