Nu văd fata din grâu. Nu văd fata care face coroane din flori nemuritoare. Oare chiar să-şi fi pus în gând să mă păcălească? Ori nu a mai fi venit? Începe să-mi fie teamă că a păţit ceva. Ori se ascunde? Mă uit peste tot. O caut peste tot. Prin grâu. Prin salcâmi. N-o găsesc. Nu cumva o fi speriat-o vreo lighioană? Aş striga-o, însă nu ştiu cum o cheamă. Aş striga-o aşa, fără nume. Dar cum? Oare s-o strig "Unde eşti, împletitoareo de coroane? Unde eşti regino a florilor nemuritoare?" Şi chiar aşa o strig. O strig până aproape de Rădeşti. O strig până aproape de Lungeşti. Dar nu răspunde. Se aude tocmai în pădurea Sărata. Se aude tocmai în Valea Zimbrului. Se aude tocmai în naltul cerului. Nişte oameni trec şi mă întreabă de ce şi pe cine strig, de ce şi pe cine caut. Şi îmi spun că ei nu au văzut-o niciodată. Şi încep să tremur de ciudă şi de frică. Dar nu-i cred. Nu pot crede că m-a minţit bădia Iancu Cujbă. De ce să mă fi minţit? Doar e om în toată firea. Îi rog să strige şi ei. Strigăm toţi. În acelaşi timp strigăm. Şi nu răspunde. Oamenii se crucesc şi pleacă. Trec alţii. Se opresc şi mă ajută să strig. Şi tot nu răspunde. Pleacă şi ăştia. Pleacă toţi. Rămân singur. Cu strigătul în sus şi în jos, înainte şi înapoi, încolo şi încoace. Mă ajută şi ecoul. Nişte ciocârlii se opresc în aer şi vor să mă ajute. Păsările ştiu şi înţeleg despre cine e vorba în strigătul meu. Fiindcă au văzut-o de atâtea şi atâtea ori, de atâţia şi atâţia ani. Nu? Zboară peste tot, se întorc, zboară peste tot... şi iar se întorc, de parcă vor să le urmez încolo, prin lanul de grâu, mai încolo, oleacă mai încolo, până într-un loc doldora de volburi şi cicori... sigur că da!... iat-o, doarme pe volburi şi cicori!... şi-i foarte frumoasă!... frumoasa din volbura adormită!... frumoasa din cicoarea adormită!... Doamne, şi ce mult seamănă cu mama ei! Parcă-i chiar maică-sa, femeia aceea superbă, de atunci, când, când... Doamne, nu vreau, nu vreau să-mi aduc aminte, nu mă lăsa să-mi aduc aminte!... Nu-mi vine să cred că-i chiar ea, fata femeii de la capătul celălalt al sufletului meu, fata femeii care m-a ajutat să aflu unde se ascund fluturii când plouă, fata femeii care ştie/ştia "Memento mori" şi "La Medeleni" pe dinăuntru şi pe dinafară, fata femeii care îmi recita în fiecare noapte toate poeziile/rubaiatele lui Omar Khayyam! Oare unde o fi acea/această femeie? Oare de ce nu vine cu fata ei, cu fata care doarme în volburi şi-n cicoare, care mi se pare că-i chiar ea o volbură şi o cicoare dormind aici, lângă ţâncul pământului şi lângă sfânta mea tulburare?
Cât durează nişte flori nemuritoare (IV) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
