Sigur că da...să continui pe verso, la vale, pe şira spinării, până la capăt... nu, nu se poate...această femeie de scris nu are capăt...rochia-i fără sfârşit...şi nu aş putea nicicând să mă mai laud că alcătuirea asta din carne şi oase şi suflare este lungă şi înaltă cât nesfârşitul scrisului meu! Nu?...Da...uite, acum, când stă cu faţa la damasc, poeziile mele sunt lungi...Şi, când va să meargă prin lume, pe drumuri, ca şi cum le-ar publica, poeziile mele vor fi înalte...Şi vor fi cele mai citite poezii din Sudul Moldovei de Nord şi din Nordul Moldovei de Sud...Şi cine n-ar vrea, oare, să citească de o mie şi una de ori nişte poezii desenate pe cea mai frumoasă femeie de scris?!...Şi cine nu ar vrea, oare, să analizeze literar şi stilistic, morfologic şi sintactic o poezie manuscrisă pe şira spinării, cum asta, pe care o desenez acum (?!): "Statuile coboară de pe socluri/ şi bat la uşa voastră, desperate.../ voi le priviţi, apatici, prin monoclu,/ cum plâng prea lunga lor singurătate!// N-au nici o vină...este vina voastră.../ le-aţi aruncat aiurea, pe alei,/ şi le-aţi uitat ca pe o floare-albastră/ într-un sertar închis...şi fără chei!// Şi bat la uşa voastră...bat întruna.../ şi vă inundă plânsul pe sub prag.../ De-a pururi vă dispreţuieşte Luna/ arzând sublimă ca Ioana d' Arc!"//...Nu?...Sigur că da!
Ciudat...nu mă mai roagă să-i citesc "Dispreţul Lunii"...Zice că am apăsat aşa de tare încât cuvintele i-au perforat inima şi sufletul...şi i-au ajuns pe retină, şi deja le ştie, şi deja începe să mi le recite răsturnându-se cu ochii ca doi preoţi spre mirarea verde a ochilor mei...Şi aproape în flăcări, ca Fecioara din Orleans...Şi surâzându-mi răzvrătitor, însă şi ademenitor...Şi rugându-mă...(fără cuvinte!)...să-i scriu pectoralii cu cele mai pure şi mai simple slove din lume...Şi cum să n-o ascult când vocea i-i culeasă din cele mai sălbatice şi cele mai curate Arii pământeşti, din mijlocul şi din jurul Filarmonicei de Câmp?!...Sigur că da...respir adânc şi înalt...şi încep s-o scriu cu "Dincolo de ape": "Vino mai aproape,/ îngeră păgână,/ dincolo de ape/ zace o fântână!// Noaptea am săpat-o,/ cu privirea arsă.../ vino, vinovato,/ s-o luăm acasă!// I-a fugit izvorul/ bântuit de sete,/ plânge spart ulciorul/ unde-i moromete!// Va să se întâmple/ astupare crudă../ n-o mai poate umple/ nici o paparudă!// Nu-i mai cere apă/ nici o caravană.../ vino mai degrabă.../ dacă poţi fi Ană!"//...Nu?...Sigur că da!
Plânge. Plânge femeia de scris. Plânge şi se ridică. Începe să fie înaltă. Şi lacrimile-i umplu fântâna descrisă mai sus!
