Ieri ziceam că domnul Aurelian Cruceanu, Regele LIR al ultimelor mele cinci cărţi, îşi parchează automobilul sub nucii din faţa porţii. Foarte bine. Încuie portierele, priveşte în sine, priveşte în depărtarea apropiată... ca şi cum ceva straniu se întâmplă, ca şi cum ceva nu-i în ordinea zilnică. Dar nu despre asta-i vorba aici şi acum. Brusc, ochii Regelui se opresc peste-o imagine terifiantă, neobişnuită la poarta domeniului său. Pisoiul cel cu pata neagră pe ochiul stâng, pisoiul pirat, cum i-am zis noi, zace mort ca toţi morţii, ca toate moartele... ca tot ce există, dar nu mai trăieşte. Pisoiul cel frumos ca toţi pisoii cei frumoşi stă ţeapăn şi definitiv integrat, rigid şi întru pururi lămurit pe marginea din partea cealaltă a Marelui Nimic. Stă şi-şi consumă dispariţia... stă ca un dispărut, cum ar spune un poet fulgerat de paradoxuri. Picioarele-i stau/sunt întinse ca patru resteie paralele, patru vreascuri fragile, patru linii drepte oprite din mişcare şi din joacă. Rigori mortis îşi face datoria, adică. Muştele bâzâie funebru şi se înmulţesc pe cadavrul proaspăt trecut în lumea motanilor drepţi... sau strâmbi, dacă aşa vreţi. Descompunerea lentă a motanului cotropeşte aerul şi se împrăştie-n spaţiul/timpul indiferent şi devastator... convenţional vorbind, bineînţeles. Toate efectele bine ştiute ale putrezirii se văd mai ales pe partea dreaptă a trupului, expusă căldurii şi insectelor lacome şi foarte bucuroase că or să aibă din ce-şi ospăta fiinţele latente din ouă şi din vis. Nu?
Doamna Tincuţa Boza, Regina LIRĂ a ultimelor mele cinci cărţi, îşi pune mănuşile de protecţie împotriva morţii... (interesant, da?)... ridică motanul defunct şi-l duce la nouă vieţi distanţă de casă, într-un maidan copleşit de buruieni, să putrezească în pace. Însă, spre stupoarea generală, după două săptămâni, motanul apare la poarta cu nuci, miorlăind a foame şi a dor de motănimea rămasă acasă. Pe cuvânt!
Îl văd în fotografia dinaintea morţii. Îl văd şi-n fotografia de după moarte. El este. Este El. Numai că, în cea de-a doua, trupu-i mai mărunt exact cu două săptămâni şi se vede clar că-i ros de vietăţile morţii. Parol!
Şi cum să nu cred că o pisică are nouă vieţi, cum spune legenda despre o femeie cu cap de pisică? Şi-l cred şi pe George Bernard Shaw: "Omul se poate considera civilizat numai în măsura în care poate înţelege un suflet de pisică!"... Să închei subtil/optimist, îl citez pe prietenul/apoftegmaticul nostru, Vasile Ghica: "Măcar o pisică să aibă nevoie de tine!"... Miau!
