Un popă a zis că mă bate. A zis că-mi frige o bătaie soră cu Moartea. Cică el, acest caporal biblic, stă cu Moartea mai bine decât mine. Adică, dânsul munceşte cu ea, mănâncă împreună, dorm laolaltă. El trăieşte prin ea. Iar ea există prin el. Cică vrea să mă bată pentru că am îndrăznit să-i trag vro câteva ocheade coanei preotese. E foarte adevărat, am admirat-o frumuşel şi peste gard pe straşnica nevastă de preot, când făcea plajă pe prispă, şi el era la pomană. Dar am admirat-o din respect şi aleasă consideraţiune, din cele mai pure sentimente umane, iar nu să fac evaziune sentimentală, cum crede şi cum se laudă bărbatul ei în târg şi la moară. Am admirat-o tocmai până la toaca de vecernie, până la lacrimi, până la epuizare metaforică. I-am şi alcătuit şi i-am şi recitat peste gard o "Elegie pentru popă şi dascăl" în sub/sol bemol major. Iar ea a plâns corespunzător, în conformitate cu mesajul textului spontan ca mătăciunea-n pătlăgele şi ca pălămida-n grâu. Aşa i-am turuit peste nuielele gardului, drepte şi orizontale: "Singurătate, geam de monastire,/ prin tine-şi trece timpul puritatea/ dinspre trecut ori din închipuire.../ plătim, pe rând, cu naşterea şi moartea!// Atâtea chipuri: linişte pe tragă,/ în flori de câmp, în piatră, în altare.../ cu ochii stinşi, dar fără să se-ntoarcă,/ ajunge iar în punctul de plecare!// Şi iar îmi traversează carotida.../ şi ud cu sânge linii de sosire.../ O, eli, eli!... plânge piramida.../ Singurătate, geam de monastire!"//... Desigur, domnul popă a aflat despre recitalul meu în jurul preotesei. M-a dat pe goarnă un gherţoi din coasta nord-estică a preotului, căruia-i dă saliva pe de margini când o pândeşte pe admiratoarea mea-n bătaia soarelui cu bronz. Apoi, într-o zi, după utrenie, când înfigeam lumânări aprinse (pentru cei plecaţi şi pentru cei rămaşi) în nisipul Deşertăciunii, simt răsuflare de popă-n spinare. Nu am ce să arunc în spate, ca-n basme. Sunt împotriva violenţei de orice fel, şi nu port sârmă, gresie, pieptene, toporişcă, paloş... sau alte substantive şi gânduri contondente. Nici măcar blesteme nu port. Prin urmare, mă întorc şi dau cu nasul exact în nasul popii. Acesta, fără şovăire şi fără emoţii, mă ia scurt: "Să trăieşti şi să fii binecuvântat, fiule! Cred că ai venit pentru ca să ne achităm, da? Tu să te achiţi de dorul pentru preoteasă, iar eu să mă achit de grija ta! Cum vrei? În luptă dreaptă? Ori strâmbă? Şi, te rog mult şi frumos, alege repede, că n-am timp de pierdut! Trebuie să mă duc la o pomană! Iuda crapă de foame!"... Stai să vezi ce bătaie!
