Dă să înceapă îndreptarea. Dă să înceapă purificarea. Dă să înceapă şi să termine ce aşteaptă de atâta vreme. Dă să înceapă salvarea preotesei şi să-mi cureţe sufletul de păcatul uitării peste gard. Dă să mă înveţe minte. Dă să mă anatemizeze. Dă în sensul exorcizării. Doar atât: dă să înceapă. Dar nu dă. Nu dă cu ghioaga de ceară. Oare s-a umplut cu milă? Oare vrea să-mi cânte ceva de/despre despărţire? Oare s-a umplut, aşa, brusc, deodată şi instantaneu, cu scrupule?... Dau şi eu să încep să mă aşez în forma celui Cal Educativ Bălan, însă destoinicul cu stihar (cam cât ai acoperi o batoză proletară) potriveşte lumânarea în cumpănire şi mă roagă să-i grongănesc ceva pentru coana preoteasă. N-am încotro, mă supun şi rostesc limpede, sacadat, răspicat. Clopotul vibrează apocaliptic. Popa vibrează răscolitor. Toaca tremură terifiant. Vorbele pogoară din umila-mi alcătuire, merg pe vârfuri, ca nişte balerine, se suie pe popă, intră-n popă, trec prin popă, ies din popă şi intră-n biserică, cap-compas 3,14... spre altar, spre piatra de sacrificiu. Uite-aşa se tot pogoară şi uite-aşa se desfăşoară cest ritual mai mult decât înalt/vindecător: "Am văzut un popă negru însoţit de-un popă verde/ însoţit de-un popă roşu însoţit de-un popă gri.../ Se uitau cum trece apa, cum nimica nu se pierde,/ cât de mică e distanţa între-a fi şi a nu fi!// Mângâiau nişte icoane aurite şi-argintate,/ nişte cruci cu pietre scumpe, nişte busuioc uscat,/ trimiteau încet la ceruri substantive delicate/ despre măreţia apei într-un timp automat!// Stare bună de agheasmă... vorbe rele despre vreme,/ ofofofuri şi sudalme, invective şi măscări.../ Domnul Noe trage arca printre mofturi şi blesteme,/ nimenea nu dă răspunsuri, pune numai întrebări!// Cine poate să răspundă, cine poate să priceapă/ cât de mică e distanţa dintre-a fi şi a nu fi?.../ Nici un negru, nici un verde, nici un roşu, nici un gri.../ dacă Dumnezeu se-ncruntă şi ne lasă fără apă!"...
Sigur că da! Preotu-i leoarcă de lacrimi. Peste gardul bisericii, preoteasa se uită la ceremonial. Gealatul negru nu mai rezistă. După cum arată după potopul vorbelor mele, cred că abia acum e gata să mă pună la punct cu lumânarea aprinsă. Şi eu sunt pregătit. La urma urmei, pentru asta sunt aici şi acum, nu? Sirena părintelui parcă nu se grăbeşte, parcă vrea să mai dureze ceastă agonie laică frumos amestecată cu extaz sfânt. Îşi mângâie şi-şi organizează nişte zulufi pe tâmpla-i lascivă, îşi aşează sprâncenele, ţuguie buzele carmin... şi cred că face parte din scenariu!... Stai să vezi!
