Cum să uit gara? Gara: loc al despărţirilor şi al împărţirilor, loc al lacrimilor de bucurie şi de tristeţe, loc al săruturilor dulci şi amare, loc al uitărilor şi al aducerilor aminte, loc al eşarfelor şi al batistelor fluturate în semn de revedere şi adio! Loc al sinuciderilor şi nădăjduirii că fluierul trenului anunţă o iubită, o amantă, o mamă, un tată, un prieten, o viaţă şi o moarte! Loc al felinarelor cu sticlă afumată de atâtea şi atâtea aşteptări, de atâtea şi atâtea plecări, de atâtea şi atâtea sosiri şi întoarceri! Nu?… Şi cum să nu dăm lucrare de control la gară? Nici un Învăţător nu m-ar ierta niciodată! Trebuie să scriu exact (şi) aşa: „Hai, urcaţi în trenul acesta, hai, urcaţi, nenorociţilor! E singurul tren care nu deraiază! Scaunele sunt ocupate, dar mai sunt locuri pe sus şi pe jos, în vagoane şi pe vagoane! Hai, urcaţi fără bilet! Controlorii au rămas în gara cealaltă! Au zis că nu merită să călătorească, să meargă cu dumneavoastră! Puteţi mânca seminţe de orice, puteţi cânta, puteţi dormi, puteţi începe Uitarea, puteţi să vă aplecaţi pe fereastră! Nu?
Hai, nenorociţilor, ascendenţilor, descendenţilor, transcendenţilor! Nu vă mai holbaţi la bagaje, nu mai scormoniţi după batiste! Trenul transcendental mai stă, nu pleacă peste cinci minute, are răbdare! Uite-l cum stă ca prostul şi aşteaptă! Mecanicul mănâncă tocăniţa condamnării pe viaţă, să vă ducă la locul vostru! Iată ce persuasiv zâmbeşte! Face pătrate, cercuri, gratii cu fumul ţigării, scuipă igienic pe marginea gării! Nu?
Hai, nenorociţilor, lăsaţi părinţii să moară în pace, lăsaţi copiii să nu vă spună la revedere! Nu vă trebuie nici adio în această călătorie! Năpustiţi-vă! Mecanicul, nenorocitul, vă adoră, lustruieşte locomotiva cu lacrimi, o mângâie şi o porneşte şi o fluieră cu aer superior, fumează ca un sictirit de atâta şi atâta cale ferată, de atâtea şi atâtea şi aceleaşi mereu linii paralele!
Hai, suiţi-vă şi fumaţi! Fumaţi şi înmulţiţi-vă fără să mai staţi pe gânduri! Este foarte bine să nu fiţi singuri! Este foarte bine să fiţi mulţi! Este foarte bine să fiţi toţi şi să ajungeţi triumfători şi repede tocmai Nicăieri! Nu?”…
Sigur că da!… Mâna mea-i din ce în ce mai rară în părul tău din ce în ce mai lung! Poate aştepţi ori pleci în altă gară, unde nu pot cu mine să ajung! Nişte oglinzi abandonate-n ciuturi îmi spun să sunt, că ai trecut şi speri să se răstoarne trenul meu cu fluturi şi să mă lase-n gara Nicăieri! Se zdrenţuieşte umbra mea amară! Nu mai fugi, superbolă amantă! Îmbătrânesc luminile în gară… şi iar încep scrisorile să ardă! Nu?
