Sunt pe aripa din dreapta a fostului restaurant „Mioriţa”. Aştept 9 (nouă). Adică autobuzul care duce de la gară la cimitirul lui Lazăr şi de la cimitirul lui Lazăr la gară, dacă nu rămâi acolo, pe vârful dealului cultivat cu cruci, sătul şi plictisit fiind de harababura domnitoare în oraşul unde mor chiar şi nemuritorii. La 9 şi două minute şi trei clipite, uriaşul de tablă apare vijelios, frânează, scârţâie, tună şi opreşte. Mă sui şi nu ştiu pe care bancă să stau jos, că vehiculul nu cară decât o călătoare. Şi, spre surprinderea şi bucuria mea, călătoarea-i chiar dama de pică în autobuz, chiar bruneta de care mă ocup, chiar blonda sub acoperire. Şi poartă tot rochia galbenă. Şi citeşte tot ziarul "Viaţa liberă". Şi tare frumos mă roagă să stau lângă ea! Citeşte şi-mi mărturiseşte lăcrămând că-i place poezia mea despre singurătatea ei şi vrea să ne dăm jos şi să mergem la domiciliul său. Mă supun. De când aştept!...Aşadar, ne dăm jos la liceul lui Vasile Alecsandri. Facem cale întoarsă. Călcăm pe Domnească. Trecem de Grădina Publică. Şi trecem şi de Parcul Ceferiştilor. Ajungem în Bariera lui Traian, cotim la stânga, iar la stânga. Şi cotim şi la dreapta. Ocolim fabrica de bere. Nu latră nici un câine. Ieşim din zona blocurilor cu locuinţe şi cu locatari huruitori de hiphapuri şi manele. Chiar începe să-mi fie frică. Îmi fac semnul crucii. Şi ea se uită la mine. Şi zâmbeşte. Rochia-i galbenă sclipeşte în bătaia toridă a Soarelui şi-n mişcările-i acidulate şi ondulatorii sub acoperire. Oare unde mă duce Maria? Că nu prea-mi miroase a ispită. Mai mergem puţin, printre scaieţi, printre beladone şi holburi. Parcă aud un tren. Realizez că sun aproape de tunel. Sub un zarzăr fără zarzăre şi sub un salcâm fără păsări, bruneta mă vâră într-o chichineaţă...de mi se zburleşte freza lungă şi rară. Dar, spre stupefacţia-mi accelerată ca trenul care tocmai trece pe sub pământ, în chiţimie-i destul de elegant/organizat: pat de-o persoană, măsuţă, două scăunele cu câte trei picioruşe, apă la chiuvetă, trei rafturi cu cărţi, lampă de iluminat, câteva umeraşe cu haine/rochii, toate galbene şi toate inscripţionate cu „BLONDĂ sub acoperire”. Bineînţeles, n-am cuvinte. Mă uit ca trăsnitul. Şi văd că-n micuţa-i bibliotecă are numai beletristică. Şi văd că întinde mâna-i pe după Dostoievski şi scoate o sticlă cu şampanie Zarea. Şi scoate şi două pahare de după Marin Preda. Pahare cu picioare subţiri. Cum gleznele sale. Şi începe să toarne încet, delicat, cu gesturi de libelulă. Încă nu mi-au venit cuvintele. Şi încă nu ştiu ce metode să folosesc pentru ca să ies din şoc, din hipnoză. Ea ridică paharul. Ca un automat, ridic şi eu paharul. Şi o aud: „Te rog foarte mult să rosteşti ceva frumos pentru deschiderea întâlnirii noastre sub acoperire!”... Sigur că da! Nu pot pentru ca să nu! Şi încep!...Stai să vezi!
Blonda sub acoperire mă duce cu zăhărelul Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
