Ieri, aflându-mă în marş voios şi cvasi/triumfal spre azi, exact pe linia cea mai subţire (cam cât o clipă) dintre viaţă şi moarte... o întâlnesc pe dama de pică, pe blonda sub acoperire, adică. Nu ştiţi care-i linia/secunda cea mai mică dintre a fi şi a nu fi? La zebră fac referire. La zebra de pe stradă, nu din Africa. Aşadar, pe acest animal alb cu dungi negre [sau, dacă (nu) vreţi, negru cu dungi albe] mă încrucişez cu bruneta descoperită în autobuz, despre care am scris în ziarul de sâmbătă-duminică. Despre bruneta cea mai frumoasă din sudul Moldovei de nord. Despre alcătuirea în rochie galbenă, cu ochi de cicoare, cu glezne fine, de bâţâitoare. Despre substantivul propriu, aflat în proprietatea nu ştiu cărui homo fericitus că are pe inventar asemenea minune cu mâini lungi până la capăt, cu sâni ademenitori şi tari ca pietrele Doamnei, cu logică şi bun simţ la purtător. Desigur, o salut mai abitir decât un hidalgo scăpat/uitat din timpuri şi vremuri medievale. Răspunde cu două şoapte simple şi cu-n surâs devastator: „Bună ziua”! Apoi, pentru a ieşi din raza de acţiune a claxoanelor cu şoferi furioşi şi mereu grăbiţi spre nicăieri, în stare să te turtească în goana spre „şhoppinguri” inutile, o rog să mergem sub salcâmul de pe marginea trotuarului, că n-am chef de contre cu şmecherul la volan pe dreapta, care, iată, chiar strecoară durităţi şi salivă printre dinţi, chiar i se crapă ochelarii de pe freză, de nervos şi înfumurat ce-i. Sub salcâm, dama de pică îmi spune că se numeşte Maria şi că i-a plăcut foarte mult poemul despre secetă. Chiar are ziarul şi chiar îmi citeşte vro câteva sintagme/metafore sublime. Maria are rochia galbenă, cu aceeaşi reclamă. Mă pregătesc s-o întreb ce vrea să (nu) ascundă/arate prin ceastă ciudată inscripţie auto/persiflantă, deşi intuiţia nu cred că mă înşeală. Îmi face semn să tac şi mă roagă să-i scriu cea mai frumoasă poezie despre singurătatea ei. Şi, dacă va să-i placă, mă invită în preajma sa, la o ţigară şi la o cafea. Îmi jur, în gând, să n-o refuz, deşi m-am lăsat şi de nicotină şi de cafeină. Şi-i încep „Rugă de scriitor”, psalmul întâi: „dac-ai văzut aseară-n geam bătaia ochiului de sfinx/ cum desena şi săruta lungimea mânurilor tale,/ înseamnă c-ai ştiut de mult mirarea mea ce fel a nins/ când trupul tău se zvârcolea frumos prin flăcări haimanale,/ când ochii tăi cădeau pe jos ca nişte păsări nestemate/ şi ochii mei urcau pe sâni, pe sânii tăi hapsâni şi mici,/ când coapsele-ţi dădeau în foc imaculări crizantemate/ şi eu îţi răsturnam în pat greieri de câmp şi licurici!”... Oare-o să-i placă?
Uite-aşa m-a scos din fire blonda sub acoperire! Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
