Da... se aud vreascuri trosnind! Ca şi cum calcă cineva pe ele se aud! Din spatele lui Tudor Tonitza se aud!... se aud, se aud, se aud...!... Dumnezeule, pentru că tu le ştii pe toate, spune-mi ce se întâmplă cu Muma Pădurii! O văd mai tânără! Şi pe Tudor îl văd mai tânăr! Chiar flăcău!... ”Ioane - zice şi el - ce se întâmplă cu tine? Eşti ca la şaisprezece ani!”. Numai Şefa Pădurii tace! Ştie ea ce ştie! Ştie ea ce nu ştim noi, adică!... Şi nici crucea nu mai este! Oare cine a smuls-o de la locul ei?... Înlemnesc! Şi Tonitza înlemneşte! De ce?... La spatele lui, cu securea la brâu, într-un clarobscur spăimântător, îl vedem pe Vasile Anghel. Ne salută şi ne anunţă că toţi paznicii sunt la datorie, nervoşi, dacă ne bate gândul să intrăm în pepenărie!... Da, sigur că da! Nu ne vine să credem, dar toată Poiana Vântului e plină cu harbuji ademenitori! Stăpâna Pădurii râde şi pocneşte din degete, aşa, ca şi cum Cineva, Ceva, Undeva...!... Da... mă văd mai mic decât adineauri, mă văd cu praştia-n mână... am buzunarele pline cu pietre rotunde, vechi cât Istoria, de când lumea şi pământul! Şi pe Tudor îl zăresc mai mititel! Chiar şi pădurea-i mai mică! Şi aud autovehicule mari şi grele, încărcate cu balast! Şi toată Poiana e doldora de grămezi cu balast! Şi pe tata-l văd cum scoate pietriş amestecat cu nisip, îl aşează-n mormane uriaşe, ca nişte antice trunchiuri de piramidă! Îi văd şi pe alţi oameni cum umple caroserie după caroserie... şi cum zgomotoasele şi uriaşele maşini (pe care citesc „Steagul Roşu”) pleacă şi se întorc...!... Doamne, ce mai muncesc oamenii aceştia! Mă apropii de domnul Gică Luca, picherul din Bursucani, şeful lui tata, adică, şi-l întreb ce face! Zice: „Facem şuşaua până la Bereşti! Sfinţim locurile, adică! Vrei să nu rămână nimic în urma noastră? Dar tu ce cauţi în sălbăticia asta?”... Dispare! Ca printr-o vrajă, brusc, totul dispare: şi balastiera, şi tata, şi bostănăria, şi Anghel!... Tonitza mă întreabă dacă-mi mai arde să rămân aici, peste noapte! Rezemată de cruce, Muma Pădurii mă priveşte şi mă cercetează cu grijă, misterioasă şi subtilă! Zice: „Ţi-a plăcut? Îţi place?”. Zic: „Şi mă vedeam pe mine uitându-mă la mine,/ în spatele oglinzii, terorizat de zei,/ mă perforau ecouri şi fulgere străine/ din infinitul răsturnat în ochii tăi!// Se năruie oglinda... şi zeii intră-n stânci,/ cresc aripile tainei şi putrezeşte Cina!/ ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!...!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit lumina!”//... Da? Sigur că da! Nu?... Stai să vezi ce noapte cu Muma Pădurii!
Două zile de umblare pe urmele paşilor pierduţi (VIII) Scris de Ion Zimbru
Mai multe din această categorie:
